Paginile acestei carti s-au nascut dintr-o idee simpla: fiecare om îsi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv.

Masura în care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mâna aceea de oameni - ei nu pot fi multi - pe care i-a preluat în el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si împotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios.

Acesti oameni putini care ne fac pe fiecare în parte sa nu regretam ca suntem reprezinta, chit ca o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om face fata la ce i se întâmpla pentru ca este protejat în felul acesta.

Fara acest zid de fiinte iubite care ne înconjoara (indiferent ca ele sunt sau nu sunt în viata), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum într-o atmosfera în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu în viata. Daca ura celorlalti - covârsitoare uneori -, invidia lor, mârsavia lor sunt neputincioase este pentru ca exista câtiva oameni pe care îi iubim pâna la capat. Despre acesti oameni este vorba în aceasta carte.

Ei poarta numele de Monica si Virgil lerunca, Noica, Sebastian sau Cioran, Henri Wald, Andrei Plesu sau Horia Bernea. Alteori sunt anonimi, sunt oameni aruncati în gropile comune ale istoriei si pe care numai iubirea, ca revers al urii care i-a împins acolo, îi poate readuce în amintirea noastra. (Gabriel Liiceanu)