Cartea e importanta nu atat prin concretizarile exemplificative - unele discutabile -, cat mai ales prin punerea de principiu a problemei, care ar trebui sa-i nelinisteasca pe cei care se ocupa propriu-zis de limba.

E un inceput care, iata, consuna cu intrebarile care vin tocmai din cealalta parte a romanitatii, formulate de catalana Carme Jimenez Huertas, de data aceasta o specialista.

(I. Oprisan)

Fragment:

“8.13. Desi, sonor i se pot indica „palpabil" urme sonore antice (vezi Romula), este posibil si ca termenul de roman sa fi avut de la inceput o semnificatie de denominatie etnica.

El a avut semnificatie etnica si extensie socio-geografica initial in tara Romaneasca.

Oricum, antichitatea a avut o denominatie etnica asemanatoare, cea de roman, iar pe teritoriul Daciei au existat toponimice asemanatoare sonor, dar, probabil incepand cu gotii, uzii si cumanii, s-a simtit nevoia unei diferentieri semnificative (de neam) intre alogenii migratori, stapani, barbari si pagani si populatia supusa, nativii crestini, de acelasi rit cu Roma, Roma orientala, romanii etc.

In perioada respectiva, pentru migratori si necrestini (inclusiv slavii ulteriori), in general neamuri de orientali, numele de roman avea un sens general, dat tuturor etniilor europene crestine cu care veneau in contact.

S-ar putea ca etimologia cuvantului roman sa fi fost accentuata de semnificatia de „crestini”, de oameni ai lumii romane.

Ea a substituit usor denominatia de daci, deoarece dacii erau deja, de generatii bune, crestini.

In plus, se considerau deja altceva, iar prin credinta se simteau mai apropiati lumii romane, decat trecutului dacic.

Ar fi nevoie de un grup de istorici, de mare rigurozitate si cultura istorica postantica, pentru a clarifica evolutia termenului, in datele lui atestabile.”