Din mainile valahilor schismatici
Cartea trateaza perioada implantarii în Transilvania a institutiilor Regatului Ungariei, dupa perioada cuceririi militare, sec. XIII – XIV.
Lucrarea îsi propune sa explice de ce românii au fost exclusi din rândul natiunilor privilegiate ale Transilvaniei, marginalizati, si proprietatile lor acaparate încetul cu încetul de catre ”oaspeti” potrivit documentelor vremii.
Prin ”oaspeti” se întelegeau populatii sau doar familii maghiare, sasesti sau secuiesti asezate de regele Ungariei pe pamânturile detinute de români, si care beneficiau de privilegii regale ca urmare a fidelitatii lor.
Totodata, cartea descrie cu minutiozitate nu doar procesul istoric dar explica si motivatiile care au stat în spatele mecanismului de subordonare a românilor în Transilvania, de transformare a lor în popor inferior, tolerat, care nu avea voie sa se aseze în orase, sa poarte arme sau sa detina titluri nobiliare.
Care a fost, asadar, resortul care a declansat excluderea românilor?
Autorul îl indica fara ezitare: Ortodoxia.
Vreme de 800-900 de ani un popor este marginalizat si împins la periferia societatii, îi sunt rapite proprietatile funciare, îi sunt distruse lacasurile de cult, românii sufera în conditia de iobagi, mâna de lucru pe pamânturile ”oaspetilor” pentru vina de a fi ortodocsi!
(sursa articol: www ortodoxiatinerilor ro)
Românii au fost la putere în Transilvania secolelor al XIII-lea si al XIV-lea, alaturi de nobili, de sasi si de secui, dar tot atunci a început si s-a produs treptat, dar implacabil, îndepartarea lor ca grup distinct de la conducere.
Mai întâi, ei erau de credinta „greceasca” si – conform mentalitatii timpului – nu mai puteau fi la putere într-un stat de credinta „latina”, campion al misionarismului catolic, într-un stat care se revendica drept „apostolic” si „marianic” (protejat de Fecioara Maria), având menirea declarata sa lupte pe toate caile, inclusiv cu armele, contra „pagânilor, a ereticilor si a schismaticilor”.
S-a vazut repede ca acesti români cuprinsi în Transilvania si în Ungaria prelungeau masa poporului lor situat spre sud si spre est, ca erau nesiguri în fidelitatea lor fata de rege si coroana, ca întretineau, la început mai mult inconstient si intuitiv, legaturi cu fratii lor de peste munti, de care îi legau atâtea caracteristici comune, inclusiv vechi formatiuni politice care „încalecau” Carpatii.
Încrederea autoritatilor oficiale ale Transilvaniei si Ungariei în români a început sa scada, pe masura ce sporea suspiciunea românilor fata de aceste autoritati. Era tot mai clar ca, în stapânirea solida si în exploatarea Transilvaniei, autoritatile nu se puteau baza prea serios pe români. Mult mai de încredere pentru rege si apropiatii sai erau nobilii (cei facuti nobili de catre suveran), sasii, secuii etc., adica acele grupuri de oameni – majoritatea colonisti, veniti mai de departe sau mai de-aproape – daruite cu pamânturi si apoi cu largi privilegii. (Ioan-Aurel Pop)