Daca exista si o stare maladiva, omul pacatuieste deoarece exista inauntrul lui slabiciunea generala.

Omul nu se controleaza in totalitate, exista esecurile care il influenteaza si pacatuieste.

Mai concret, daca cineva simte ca nu este un om ca ceilalti oameni, daca nu constientizeaza ca poate sa stea printre ceilalti, sa traiasca normal, avand demnitatea pe care ar dori s-o aiba, traieste un complex de inferioritate, se consuma foarte mult, este tulburat, este mahnit si are mustrari de constiinta.

Ce va face omul acesta?

Nu va suporta aceasta stare si va cauta ceva care sa-l multumeasca.

Va face aceasta nu atat pentru ca vrea sa faca concret acel lucru care-l va multumi, ci ca sa alunge dinlauntrul lui lipsa pe care o are, starea urata, mahnirea, complexul de inferioritate.

Isi da seama ca nu poate convietui cu ceilalti.

Prin urmare, va manca foarte mult si nu se va putea opri, va bea si nu se va putea infrana etc. in situatia aceasta, problema nu e ca omul pacatuieste, asa cum am spus, ci o face intr-un mod bolnavicios, adica exista si mobilul unei stari maladive.

Se creeaza un cerc vicios, o incurcatura pe care nimeni nu mai poate sa o descurce.

In aceste situatii, cand omul se marturiseste, nu este de ajuns sa spuna: “Sunt lacom, stau cu orele si ma uit la televizor”, sau “fumez si beau cat incape”.

Sa nu ne referim la altele si mai rele care pot sa se intample.

Trebuie sa priveasca in adanc, sa vada din ce pricina le savarseste, sa vada cauza launtrica.

Intelege strafundul care-l misca, si va primi iertarea.

Daca nu ia seama la ce se intampla inlauntrul sau, rana va ramane acolo, izvorul raului persista si sufletul ramane nemangaiat.

Astfel, lucrurile se repeta la nesfarsit.

La ce folos marturisirea!? [...]