Stapane, stapane , mai cheama s-un cane...

Cu Baltagul, Mihail Sadoveanu se aseaza mai putin in inima literaturii romanesti, unde l-au asezat cele peste 50 de volume, ca tot atitea aspecte ale lumii careia el, povestitorul, i-a dat viata, cat in inima propriei sale literaturi.

Baltagul se mentine in zona aceea superioara de mister si de poezie, inceputa cu Hanu Ancutei si continuata in buna parte de Zodia Cancerului.

Baltagul, constituie, sub raportul inventiei, reconstituirea acelei crime pastoresti despre care vorbeste balada Mioritei, si meritul lui sta mai putin in fabulatia, ingenioasa, desigur, a acestor intamplari, cat in rezonanta lor in mijlocul naturii singuratice si in maiestria cu care-si poarta de-a lungul drumurilor din munte eroina, apriga, voluntara, dar si iluminata, pe Vitoria,vaduva ortomanului pastor Nechifor Lipan.

Drama omeneasca, povestea din Baltagul poarta totusi un pronuntat accent de mare balada, romantata, de mister cosmic, aici rezolvindu-se epic, dupa cum in Hanu Ancutei se rezolva feeric.

A fi pastrat acestei povestiri, germinata in glastra de clestar a Mioritei, toata puritatea de timbru a baladei si tot conturul ei astral — iata in ce sta intaiul dintre merite si cel mai pretios al Baltagului.

Munteanului i-i dat sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul, ori cu cata. ...Cei mai vrednici intemeiaza stani in munte. Acolo stau cu Dumnezeu si cu singuratatile, pana ce se imputineaza ziua.