Confesiunile elitei comuniste 2
În cadrul acestui al doilea volum, pe lângă amintirile Liubei Chișinevschi (despre trecutul ei în cadrul mișcării comuniste – din perioada ilegalității, dar și de după 1944 –, dar și despre conflictul dintre soțul ei (Iosif (Roitman) Chișinevschi) și Gheorghiu-Dej, care va fi adus urgia asupra întregii ei familii), se regăsesc mărturii și informații furnizate de personaje importante ale istoriei comunismului românesc.
Dintre aceștia, merită menționat Teohari Georgescu – membru important al partidului încă din perioada ilegalității, membru al Secretariatului, Biroului Politic și Comitetului Central al PCR/PMR (1945-1952), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1948-1952) și deținător al portofoliului Afacerilor Interne (1945-1952) în perioada represiunii generalizate, epurat în 1952 în „afacerea” devierii de dreapta și trimis la „munca de jos”.
Tot așa, importantă este și mărturia lui Alexandru Drăghici – un alt nume greu al regimului, membru din ilegalitate al PCdR și succesorul lui Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne, un personaj care avea să sfârșească, la rândul său, epurat de către Nicolae Ceaușescu în 1968; dar și a soției acestuia – Martha Cziko Drăghici, la rândul ei, una dintre „veteranele” partidului.
Importante din prisma informațiilor inedite pe care le furnizează referitor la lumea îngustă și deloc accesibilă a sferelor puterii sunt și mărturiile Elvirei (Hova) Gaisinski (membră a Comisiei de Control a CC al PCR/Comisiei Controlului de partid – care avea să sfârșească prin a fi sancționată în 1958, fiind mai apoi marginalizată), Idei Felix (director al Direcției Cadre din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la rândul ei sancționată în 1958), Verei Călin („tehnică” a lui Lucrețiu Pătrășcanu în anii celui de-al Doilea Război Mondial) sau a lui Jean Coler (fost combatant în Războiul Civil Spaniol în cadrul Brigăzilor Internaționale) – cu toții membrii ai partidului comunist în ilegalitate și deținători – unii dintre ei vremelnic –, a unor funcții importante în aparatul de partid și de stat după 1944.
Într-o altă categorie se pot înscrie mărturiile lui Iacov Calica și Mișu Dulgheru – personaje importante ale aparatului represiv al regimului.
Primul dintre ei a activat în cadrul Serviciului Special de Informații (1945-1951), în timp ce Dulgheru a fost unul dintre ofițerii cei mai activi și mai brutali din Ministerul de Interne, unde activează în cadrul Corpului Detectivilor (1945-1947), iar mai apoi din cadrul Direcției Generale a Securității Poporului, ca șef al Direcției a V-a de Cercetări Penale.
Mărturiile celor doi cuprind multe informații interesante și importante legate de acțiunile represive ale regimului din primii ani de democrație populară, cât și detalii legate de modalitățile de acțiune ale aparatului represiv, gradul de subordonare a acestuia față de puterea politică, ș.a.m.d.
Stefan Bosomitu
Cartea conține și un interviu fabulos cu fostul colonel de Securitate Mișu Dulgheru, șef al Direcției anchete penale a Securității (sept. 1948-nov. 1952). Dulgheru și adjunctul său (locotenent colonelul de Securitate Teodor Dincă) au fost arestați la câteva luni de zile de la îndepărtarea "deviaționiștilor" din conducerea PMR, fiind considerați apropiați ai fostului ministru al Afacerilor Interne Teohari Georgescu (reținut la rândul lui în ziua de 18 februarie 1953 și ținut în arest preventiv timp de 3 ani; Dincă a fost eliberat după 5 luni).
Lui Dulgheru i-a fost imputată tărăgănarea anchetei lui Lucrețiu Pătrășcanu și incapacitatea profesională privind obținerea unor probe care să dovedească apartenența acestuia la serviciile imperialiste de spionaj.
Astfel, șeful torționarilor ajunge în mâinile foștilor săi subordonați, care timp de doi ani de zile îl vor supune unor umilințe și suplicii cumplite. La ieșirea din penitenciar (1955), Dulgheru nu mai avea nici un dinte în gură.
(Mihai Burcea)
Fragment:
«Eram exponentul de partid față de Bulandra. Aveam consilieri sovietici. În 1948 am jucat „Cumpăna” a Luciei Demetrius, care trata naționalizarea, care s-a rescris de cinci ori. Nu era piesă. Actorul Ion Manta, care juca pe comunist, a învățat textul de cinci ori. Liviu Ciulei m-a ironizat în ultimul hal că jucăm asemenea piesă. Dar ea era impusă de către Comitetul pentru Artă și socoteam că facem un mare serviciu.
În discuțiile cu Liviu, ca să-l determin să facă decorul, a trebuit să-i spun: „Și eu am citit pe Shakespeare și pe Goethe, dar trebuie să jucăm”. Faptul că am avut această atitudine față de Ciulei, se repercutează azi în atitudinea lui față de noi. Eram o oaie albă și nu-mi permiteam să mă ridic.»
(Beate Fredanov)
