Cronicile vulpii - Amintiri din liceul anilor '90Cronicile vulpii este, în acelasi timp, o calatorie în timp – în anii '90 – si o marturie a unui prezent continuu, cel al adolescentei.
Paul Slayer Grigoriu ne ia cu el în tumultul anilor în care România si o generatie noua descopereau libertatea, într-o calatorie presarata cu îndoieli si excese adolescentine, lecturi, nenumarate incursiuni în lumea rock-ului, toate în cadrul definit de ideea de liceu, în general si de Liceul German, în special.
Cartea se citeste usor datorita alternantei dintre pasajele descriptive si dialogurile vii.
Cronicile vulpii este si nu este o autobiografie.
Îl gasim peste tot pe autor, însa personajul principal este fara îndoiala gasca, denumire generica data grupului de prieteni care s-a format în acea vreme si care, conform celor scrise aici, a dainuit peste ani.
În acest sens, întâmplarile descrise capata forma unui Bildungsroman, însa, în primul si în primul rând, Cronicile vulpii vorbeste despre nasterea unei prietenii.
În peisaj întâlnim – fie si cu aparitii episodice – personalitati ale vremii, începând chiar cu tatal autorului, muzicieni rock, de la Dan Iliescu de la Timpuri Noi, pâna la membrii grupului britanic Anathema, dar si figuri de profesori mai putin celebri, dar care au jucat un rol esential în formarea unei generatii.
La jumatate de ora de la începutul bairamului, scandalul era atât de dezlantuit, încât un grup de „smecheri“ de vârsta noastra, de pe strada, „cocalari“, cum îi numeam, a venit sa „faca liniste“.
Fara sa tin cont ca puteam lua oricând bataie – caci aveam de-a face cu o categorie formata din oameni inculti si agresivi, fara niciun alt vis adolescentin decât o rapida capatuiala si lipsiti de orice fel de cod moral, asa cum se întâlneau si, vai, se întâlnesc în continuare prin marile orase din România –, i-am scuipat si i-am trimis acasa.
Mai târziu au cerut o sampanie, pe care au capatat-o, si doar doi rockeri mai mari din Romana i-au împiedicat sa devina violenti.
Între timp mama confiscase oripilata o sticla de tuica, dar ramasesera multe altele.
Dupa o repriza pasnica de dans, s-a lasat cu un „pogo“ monstruos. „Pogo“ numeam pe atunci – si se numeste si în zilele noastre, desi eu prefer termenul „mosh“ – un fel de dans rockeresc la care participa în principiu numai baieti, care se împing unii pe altii într-un cerc.
Daca sunt prieteni, au grija sa nu se loveasca.
La mine însa, aceste granite fusesera depasite demult.
Puseseram pernele de la fotolii pe jos si ne împingeam pâna cadea unul, dupa care ne aruncam zece pe el. În învalmaseala generala, când din casetofon rasuna „Child în Time“, o oglinda cât peretele s-a prabusit si s-a spart.
Toti am amutit, chiar si Larry, care cu înca cineva îl dadea pe Tanase cu capul de tocul usii – prieteneste, se întelege. Dar n-a durat decât cinci minute, pâna când am pus bucatile oglinzii într-un loc si am continuat.
