Cu fir negru de arnici. Jurnal 1949-1956
Notele sale dintre 1949 si 1956 completeaza o lunga experienta scriptica în care om, tata, medic, autor si cetatean îsi trec vocile distincte prin numeroase registre, fiecare ramînînd fidela siesi. Desigur, îndoindu-se, crispîndu-se, justificîndu-se, jubilînd, deplîngînd. Si aceasta mereu fata de sine.
Discutia cu propria constiinta este în epoca 1949-1956 mai apasata decît în anii anteriori, caci si vremurile erau apasatoare. În schimbarile uriase prin care trecea România atunci, nefericirea si nemultumirea par la locul lor.
Dar nu toata lumea le-a trait la fel. Dorian, om de stînga de cînd se stie, care frecventeaza lumea literara aprobata sau tolerata de noul regim comunist, pare la adapost de zguduiturile nedrepte ale sortii împartasite de milioane de români. Si totusi ! Emil Dorian nu face parte dintre alesii de categoria întîi.
În categoria a doua sau chiar a treia de « privilegiati », linistea de viata si de spirit nu era deloc asigurata.
Iar daca luciditatea si sensibilitatea erau si ele prezente fara ragaz, ca în cazul de fata, notele de jurnal devin un bun pretios : înregistreaza neasezarea straturilor umane, inadecvarea literaturii la cererile maximaliste ale propagandei, întîlniri cu comisari nesiguri si cenzori improvizati, cu antisemiti de toata mîna, cu impostori de toate gradele, imagini ale orasului care se schimba zvîrcolindu-se si ale naturii nesimtitoare dar adînc simbolice, ca pentru orice om cultivat.
Cortina : 1956.
Cu cîteva luni înainte de a muri, Emil Dorian, grav bolnav, citeste despre raportul lui Hrusciov la Stalin si scrie ultimele sale pagini grave despre aproximatii si aberatii de sistem.
Încheie cu un poem : o noua sansa de grotesc pentru omenire, o greseala proaspata care asteapta sa se coaca.
Cei care se mai întreaba cum poate arata întelepciunea în vremuri de prigoana-de razboi-de scalambaiala ideologica gasesc cu siguranta un raspuns în ansamblul Jurnalului lui Emil Dorian.
Adina Keneres
