Misterele cele mari – a spus un înţelept – nu stau în tărâmul nevăzutului; lăcaşul lor este, dimpotrivă, universul văzut.

Să ne cufundăm deci în universul acesta pentru a regăsi, în ţesătura lui, substratul diafan care-l justifică.

Ochiul va deveni astfel organul unei grandioase sinteze şi, nu peste multă vreme, vom fi îndreptăţiţi să proclamăm cu ceremonie: Toate ale lumii sunt una prin „volubilitatea“ privirii!

„Ceea ce m-a izbit din primele clipe ale comerţului meu intelectual, ca dascăl şi apoi ca prieten mai în vârstă, cu studentul Andrei Pleşu a fost, în afara marii sale capacităţi de a formula precis, clar şi nuanţat în acelaşi timp ceea ce avea de spus şi mai ales ceea ce socotea cu cale să împărtăşească din gândurile lui asupra faptelor culturale de care se ocupa, amploarea referinţelor de istoria artelor şi de istoria culturii în genere, spontaneitatea ideilor şi neaşteptatele asociaţii mentale cu care-şi extindea, asupra unor domenii mult mai vaste decât cel studiat, concluziile analizelor critice, atât de judicioase, ce întreprindea cu pasiune.

Un simţ, al nu ştiu câtelea simţ, pe lângă cele aflate la toţi oamenii divers şi inegal dezvoltate, lui îi semnala, în faptele vizualităţii exprimate plastic, cu nedezminţită siguranţă, esenţialul.“

— ION FRUNZETTI