Trăgându-şi sevele din cercetarea personală, la faţa locului, a datinilor de înmormântare în tot arealul românesc, sub toate formele lor de manifestare, de la primele simptome ale sfârşitului şi până la dezgroparea rămăşiţelor celui dispărut (la 7 ani), cartea lui Teodor T. Burada, pe care o reedităm după 124 de ani, reprezintă o lucrare clasică a folcloristicii noastre.

Fragment:

Moartea prin taina şi necunoscutul ce o incunjoară, a fost privită de la Începutul veacurilor ca evenimentul cel mai insemnat in omenire.

Omul, neputăndu-şi închipui cum s-ar nimici existenţa lui, cum această minte care găndeşte cănd e treaz şi visează in timpul somnului, ar putea să dispară cu totul, nelăsănd nici o urmă despre ceea ce a fost, a găsit o măngăiere in credinţa nemuririi sufletului, pe care o aflăm la un numfar foarte insemnat de popoare, din timpurile cele mai vechi şi pănă astăzi.

După această credinţă, mortul nu este o fiinţă nimicită, ci un călător care ne-a părăsit, ca să nu mai revie şi pentru a-l intălni, trebuie să mergem şi noi acolo unde s-a dus el.

Din această idee fundamentală asupra morţii, s-au născut acele nenumărate obiceiuri ce insoţesc inmormăntarea şi care, in ceea ce priveşte pe români, vor face obiectul cercetărilor de faţă.

Obiceiurile se păstrează mai cu credinţă in păturile inferioare ale societăţii, pe cănd in cele superioare ele se schimbă mereu, după cum un popor vine in atingere cu elemente străine; de aceea la poporul romăn obiceiurile s-au păstrat mai curate la ţărani.

Aceste obiceiuri sunt astazi un amestec de datini păgăne şi creştine...