La Facultatea de Filosofie din Bucuresti unde eram studenti exista pe atunci multa libertate in alegerea cursurilor pe care doream sa le urmam.

Se afisa la inceputul anului universitar o lista a cursurilor obligatorii si optionale, acestea din urma fiind majoritare.

Asa am descoperit cursul de Psihanaliza filosofica al profesorului Vasile Dem. Zamfirescu, despre care stiam vag ca fusese unul dintre discipolii lui Constantin Noica. Atmosfera de libertate in care ne miscam se regasea in totalitate aici. Cursul ne interesa atat prin continutul lui - care adolescent n-a fost fascinat de psihanaliza! - cat si prin rigoarea si claritatea expunerii.

Desi nu mai predase pana atunci, Vasile Dem. Zamfirescu era cu adevarat profesor. Seminariile erau insa ale noastre.

Aici se iscau polemici, se propuneau interpretari insolite, se scriau si se citeau eseuri inspirate de noile probleme si lecturi. De obicei depaseam limitele temei propuse, astfel incat totul ar fi putut degenera intr-un dialog al surzilor sau in divagatii sterile daca n-ar fi existat polul magnetic: profesorul. Nu numai ca el aducea, cu mult tact, discutia pe fagasul normal, la obiect, dar opiniile noastre, oricat de indraznete, vizau direct sau indirect aprobarea lui.

Aceasta uneori venea, alteori nu, dar ceea ce conta pentru noi era faptul de a ne sti ascultati. Simteam ca el poate sa vada in spusele noastre sau dincolo de ele personalitatea noastra intreaga.

De aceea voiam sa dam totul in acele seminarii care treceau atat de repede, desi discutiile se prelungeau in pauze si dupa incheierea lor.