Douasprezece feluri de dragoste. Parinti, copii si cautarea identitatii.

Dupa bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistica americana cu o carte dedicata familiei si problemelor sale.

Potrivit autorului, esenta conditiei noastre rezida în caracterul de exceptie al fiintei umane, în ceea ce ne diferentiaza pe unii de ceilalti, unindu-ne în acelasi timp.

Familiile despre care scrie psihiatrul american se confrunta cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectati de dizabilitati de tot soiul, a celor superdotati, nascuti în urma unui viol sau delincventi, a celor care aleg sa-si schimbe genul.

Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, când nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. Investigând însa un mare numar de familii afectate de asemenea probleme, si neocolind nici o clipa caracterul dramatic al situatiilor cu care se confrunta, Solomon arata ca de foarte multe ori dragostea înfrânge prejudecatile, ducând la întarirea legaturilor în cadrul familiei si al comunitatilor create prin miscari de solidaritate orizontala.

„Timp de multi ani, identitatea mea principala a fost cea de istoric al tristetii. Imaginile disperarii sunt admirate de cei mai multi, iar pustiirea sufleteasca completa este în general considerata o rasfrângere a integritatii autorului. Dar când am încercat sa scriu despre fericire, am avut revelatia inversa, respectiv ca nu poti scrie despre ea fara sa pari superfcial.

Scriitorul realist William Dean Howells i-a scris la un moment dat lui Edith Wharton ca «publicul american îsi doreste tot timpul o tragedie cu final fericit».

Implicatia acestei observatii era ca nu putem digera imaginea regelui Lear, umblând nebun pe dealuri, fara posibilitatea izbavirii la orizont. Eu as vrea sa ofer o interpretare diferita.

As zice ca ne sta din ce în ce mai mult în fire sa cautam transformarea. Oamenii afecteaza adesea o fericire pe care n-o simt; oamenii a caror nevroza s-a transformat în nefericire nu sunt doar nefericiti, ci si convinsi ca au esuat. Partea vitala a acestei înclinatii spre lumina este însa convingerea de nezdruncinat ca dezastrele îsi gasesc pâna la urma rezolvarea, ca tragediile sunt adesea doar o faza, nu si sfârsitul jocului.

Cartea de fata cauta sa scoata la lumina nobletea ascunsa sub ponegrirea lui Howells.

Se bazeaza pe o idee si mai optimista chiar, respectiv ca finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, ca nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar ofera o satisfactie mai pretioasa decât una necalita prin suferinta.

Asa cum crestele zimtate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este si bucuria aceasta neobisnuita pentru caracterul acestor familii: aproape imposibila, teribila si teribil de frumoasa.“ (Andrew SOLOMON)