Discursul îndrăgostit cuprinde notele seminarului pe care Roland Barthes l-a ţinut la École pratique des hautes études în perioada 1974-1976, la care se adaugă o serie de pagini inedite din eseul Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit.

Bazîndu-se pe lecturile sale din domeniul literaturii – în primul rînd romanul lui Goethe Suferinţele tînărului Werther, dar şi multe alte opere poetice sau dramaturgice – şi pe alte forme de artă şi creaţie, pe care le îmbină cu experienţe personale şi cu propria reflecţie alimentată îndeosebi de psihanaliză şi filozofie, Barthes construieşte un discurs profund original despre îndrăgostire.

Mai mult decît un studiu ştiinţific sistematic, cei doi ani de seminarii reprezintă o căutare, o explorare menită să explice sau cel puţin să lumineze orice experienţă de îndrăgostire în relaţie cu limbajul.

„Din inima furtunii care mă dezrădăcinează, mă deposedează de propria identitate, vreau să mă întorc uneori la origine – la originea mea.

O pantă implacabilă mă face să alunec, să cobor (mă scufund) spre copilărie.

Însă forţa care produce amintirea aceasta este ambiguă: pe de o parte, caut să mă liniştesc prin reprezentarea unui timp adamic, anterior oricărei îngrijorări din dragoste, oricărei nelinişti genitale, şi totuşi mustind de senzualitate; prin amintire, pun la bătaie timpul acesta împotriva timpului Îngrijorării îndrăgostite; dar mai ştiu şi că dragostea şi copilăria au aceeaşi natură: dragostea împlinită nu este niciodată altceva decît raiul a cărui idee fixă mi-a fost transmisă din copilărie.”

(Roland Barthes)