O marturie lucida si nepartinitoare despre deceniile în care filozofia a fost, în România comunista, o adevarata ancilla ideologiae: o insula scufundata, pentru totdeauna parca, sub avalansa limbii de lemn a anilor ҆50.

Si totodata o autobiografie profesionala care atesta ca supravietuirea schimbului liber de idei a fost totusi posibila atunci, ca printr-un miracol.

„Nu mi-am putut închipui, nici la încheierea studiilor si nici mai târziu, ca o sa am o cariera filozofica, si înca una atât de îndelungata, presarata cu atât de multe episoade.

Când ma gândesc azi ca am avut norocul sa-mi pot continua atâta timp cautarile, sa parcurg un drum atât de lung, sentimentul dominant este unul de satisfactie si bucurie.

Caci ceea ce mi s-a nazarit în acei ani în care mi s-a trezit interesul pentru filozofie nu a fost, pâna la urma, o fantezie irealizabila, o himera.“

(Mircea FLONTA)