Basile Tatakis, ?n Filosofia bizantina, trateaza tema ?n ansamblul ei, de la nasterea sa autonoma ?n relatie cu dogma crestina la preluarea elementelor din pag?nism, subliniind mereu prin exemple multiple capacitatea scriitorilor-filosofi bizantini de a sublima rolul ratiunii ?n raporturile sale multiple cu crestinismul oficial, fondat pe credinta.
?n creuzetul imperial bizantin, asa cum sustine autorul, se exprima at?t specificitatea elementelor orientale, c?t si esentializarea elementelor de g?ndire greaca, dar si crestina, fara ca un anumit echilibru sa fie perturbat ?n civilizatia bizantina, cu toata impresia de eterogenitate existenta.
Rationalitatea se dezvolta aici prin diverse contacte, fara a afecta excelenta unei spiritualitati monahale ai carei reprezentanti prestigiosi, printre care Ioan Scararul si Simeon Noul Teolog, rezista prin profunzimea trairii si a redarii acesteia ?n registru filosofic trecerii timpului.
Astfel, Dionisie Pseudo-Areopagitul si Maxim Marturisitorul ?si vor lasa amprenta g?ndirii, fondate pe trairea spirituala a relatiei cu Dumnezeu.
Emulatia g?ndirii bizantine a continuat p?na la caderea Imperiului, stafeta fiind prelata de popoarele ortodoxe din Rasaritul crestin.
?Ceea ce Roma a fost ?n Evul Mediu pentru lumea apuseana si germanica, Bizantul a fost pentru lumea greaca, slava si orientala.
El a fost marele educator, marele initiator, care le-a adus tuturor religia si mai multor popoare chiar si civilizatia. Spiritul pe care li l-a transmis, i-a infuzat profund, le-a cuprins puternic sufletul si ?i conduce si azi, ?n acelasi sens si ?n aceeasi masura ?n care Roma papilor guverneaza lumea catolica.
Chiar mai mult poate, caci Bizantul nu reprezinta pentru ei doar traditia religioasa.?
(Basile Tatakis, Filosofia Bizantina)
