Flori din trecut - O carte fenomenala despre prezentele feminine ale Casei Regale a României

Aceasta carte este dedicata femeilor care au reprezentat Casa Regala a României - de la regine pâna la micile printese sau principesele de astazi.

Cititorul va putea patrunde în universul cotidian al prezentelor feminine regale, descoperind informatii istorice si chiar personale inedite, detalii fascinante, amanunte necunoscute si chiar ilustratii în premiera

Fragment:

În 1902, Regina l-a cunoscut la Londra pe aristocratul american Waldorf Astor, de care s-a îndragostit nebuneste, suferind apoi profund când acesta nu i-a mai raspuns la scrisori si s-a casatorit.

Regina pretuia sentimentele printului Barbu Stirbey, dar, în momentul în care l-a cunoscut pe colonelul canadian Joe Boyle, acesta a devenit una dintre marile sale pasiuni. Joe Boyle venise în România la sfârsitul anului 1917, în numele Crucii Rosii din Canada. De fapt, lucra pentru serviciile secrete britanice. Decorat de catre Regele Ferdinand pentru salvarea a 130 de români ce fusesera luati prizonieri de bolsevici la Odessa, o cunoaste si pe Regina, care a ramas fascinata de puternicul si curajosul canadian. Relatia lor a fost una speciala si chiar interesanta, deoarece nu numai Regina a fost atrasa de personalitatea lui Joe Boyle, ci si Regele, precum si copiii lor, care îi spuneau „unchiul Joe”. Canadianul a devenit un apropiat al familiei regale. Mai mult, Boyle a însotit-o pe Regina la Paris si Londra.

Treptat, aceasta apropiere a început sa incomodeze. Colonelul Boyle, considerat la început un erou, s-a trezit atacat în presa, considerându-se ca are o prea mare influenta asupra familiei regale. Guvernul României a exercitat si el presiuni asupra Regelui si a Reginei, asa încât Regina s-a vazut nevoita sa îi ceara lui Boyle, în 1921, sa plece, asigurându-l ca o face spre binele lui. În urma unei congestii cerebrale, la 14 aprilie 1922, colonelul Joe Boyle moare.

Vestea a mâhnit-o profund pe Maria. Despre el si despre legatura dintre ei, Regina a scris ca „a fost o întelegere speciala între noi, ceva adânc, adevarat, puternic, pot spune sfânt, bazat pe o desavârsita încredere, credinta si respect. A fost ceva curat între noi amândoi, simplu si fara pacat, lasând impresia ca a fost mâna destinului sa ne întâlnim”.

În aceasta perioada în care viata familiei regale s-a împletit cu cea a colonelului Boyle, între Printul Barbu Stirbey si Regina lucrurile nu au mai fost ca la început; cu toate acestea, o statornica si profunda prietenie i-a legat pâna la moarte.

Nici Regele Ferdinand nu a fost un sot fidel, având si el o serie de aventuri sentimentale. Dar, departe ca aceste infidelitati sa-i desparta, între ei, dupa atâtia ani de casnicie, s-a instalat „o toleranta amiabila si un devotament sincer al unuia fata de celalalt”.

I-a unit grija pentru tara si familie, prietenia lor devenind tandra si stabila. Convietuirea lor în îngaduinta a reprezentat
în timp un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei si al României în general.

În public, Regina îi recunostea superioritatea Regelui, dar în particular, Regele se înclina în fata inteligentei si a dinamismului ei. Întotdeauna Ferdinand i-a facut cadouri pretioase, îndeosebi bijuterii, considerând ca niciun lucru nu e prea scump pentru ea.

Când Regele s-a îmbolnavit de cancer, grija Reginei pentru el a devenit covârsitoare: pentru a-i mentine moralul, i-a ascuns pâna la sfârsit adevarul despre cumplita boala care-l macina.

Regele Ferdinand a murit în dimineata zilei de 20 iulie 1927, în castelul Pelisor din Sinaia, de unde a fost adus în Bucuresti si depus la Palatul Cotroceni. A fost înmormântat la Curtea de Arges. Avea 62 de ani.

Dupa revenirea la putere a lui Carol al II-a, Regina s-a vazut îndepartata de catre fiul ei din viata politica si silita sa stea izolata în palatul de la Cotroceni, la Pelisor ori la resedintele sale de la Bran si Balcic

Castelul Bran fusese donat Reginei, în anul 1920, de catre Consiliul Orasenesc Brasov, în semn de recunostinta pentru contributia
ei la înfaptuirea Marii Uniri de la 1918.

Casa de vis, inima ei, a fost însa la Balcic, oras de care s-a îndragostit iremediabil.

Regina s-a îmbolnavit si ea de cancer si, în ultimii doi ani din viata, a încercat toate remediile în diferite sanatorii din strainatate.

În ultimul an a fost în Italia, la Merano, dupa care, la sfatul medicilor, a plecat la o clinica din Germania. Nici acolo, la Dresda, medicii nu au avut cum sa o ajute, cancerul fiind în ultimul stadiu.

Constienta de consecinte, regina si-a adunat toate fortele si s-a întors sa moara în tara, chiar daca medicii erau sceptici cu privire la starea ei si la drumul lung pe care îl avea de facut.

Ajunsa la Sinaia la 17 iulie, Regina Maria a murit la Pelisor a doua zi, 18 iulie 1938. Avea 62 de ani, la fel cum avusese si Regele Ferdinand, când a intrat în nefiinta.

Adusa într-un Bucuresti cernit de jale, a fost apoi dusa cu trenul la Curtea de Arges.

„Mii de tarani cu lumânari aprinse în mâini, însotiti de preotii lor de tara, îngenuncheau lânga calea ferata, ca sa-si aduca ultimul omagiu.”

Iar florile acopereau necontenit sicriul din vagonul deschis. A fost înmormântata alaturi de sotul sau, iar inima i-a fost pusa într-o caseta de argint si dusa la Balcic, asa cum a cerut. Dupa ce România a pierdut Cadrilaterul, si implicit Balcicul, inima Reginei a fost adusa la Bran, apoi la Bucuresti, dupa care s-a hotarât, în anul 2015, sa fie depusa la Pelisor, în Salonul de Aur.