Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cultul personalitatii
„Scriu aceste rânduri convins ca avem de-a face cu o carte exceptionala: ca analiza conceptuala, ca documentare de arhiva, ca perspectiva istoriografica. Eu unul am citit-o cu maxim interes si, sunt sigur, asa o vor citi si toti cei care vor sa înteleaga dinamica luptelor politice secrete, dar, vai, cât de reale, din România sovietizata.Elis Plesa nu doreste sa scrie un rechizitoriu, desi crimele legate de Dej ar merita si asa ceva. Ea este o istorica autentica, scrie fara patimi partizane. Se straduie sa scruteze mecanismele cultului lui Dej, fundamentele ideocratiei comuniste din România. Ma bucur sa o spun, este o reusita admirabila! (...) Avem aici o mina de aur a analizei istoriografice în cea mai eleganta si persuasiva forma. Elis Plesa nu ne ofera doar analiza cultului personalitatii lui Gheorghiu-Dej, ci, mai mult, o biografie politica fascinanta, cu detaliile care întregesc un tablou terifiant.”
prof. univ. dr. Vladimir Tismaneanu
„Lucrarea a fost elaborata dupa regulile artei, comensurând toate elementele unei întreprinderi monografice, oferind masura unui istoric deja format, capabil sa formuleze interpretari consistente în raport cu un evantai de surse istorice diverse (...) am pretuit în lectura textului felul în care Elis Plesa a stiut sa armonizeze informatiile originale prelevate din arhive cu interpretarile istoriografiei cu privire la subiectul studiat, într-un armonios si corect sistem de note infrapaginale, în care acuratetea citarii a fost dublata de ample comentarii critice, de natura nu doar sa lamureasca situatiile discutate, ci sa si deschida alte orizonturi, biografice sau procesuale, care întregesc tabloul unui amplu si solid santier de cercetare.”
prof. univ. dr. Virgiliu Târau
În România comunista, cultul personalitatii s-a manifestat înca din perioada de început, luând o forma bine conturata în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, al carui cult s-a dezvoltat progresiv, îndeosebi dupa eliminarea Anei Pauker de la conducerea partidului. În contextul generat de citirea celebrului Raport secret din februarie 1956, Gheorghiu-Dej a fost pentru prima data contestat direct, chiar în interiorul Biroului Politic, pentru contributia substantiala la promovarea propriului cult al personalitatii. Acuzatia adusa, în pofida caracterului sau real, nu a reprezentat decât un pretext prin care Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu urmarisera sa câstige puterea, înlaturându-l pe Gheorghiu-Dej din fruntea partidului.
Daca acest lucru nu s-a întâmplat, iar cultul personalitatii acestuia nu numai ca nu a fost eradicat, ci chiar a cunoscut o traiectorie ascendenta, meritul i-a revenit în totalitate primului-secretar al C.C. al P.M.R., a carui abilitate de a ramâne pe prima pozitie, în conditiile unor evenimente interne si externe extrem de încordate, nu poate fi negata.
Exceptând scurtul ragaz din cursul anului 1956, când autoritatea lui Gheorghiu-Dej a fost pusa sub semnul întrebarii, cultul personalitatii acestuia s-a consolidat în perioada urmatoare, atingând apogeul la începutul anilor ’60.
Un exemplu elocvent în acest sens l-a constituit prezentarea în presa a cuvântarii rostite de Gheorghiu-Dej la sediul Adunarii Generale a O.N.U., în toamna anului 1960, din care redam urmatorul pasaj: „în fata adunarii, care reuneste reprezentanti ai aproape tuturor statelor lumii, rasuna glasul iubitului fiu si conducator al poporului nostru (…) Urmaream în sala figurile delegatilor.
Se puteau citi limpede satisfactia si simpatia cu care multi dintre delegati priveau spre tovarasul Gheorghiu-Dej, ca spre cineva apropiat lor”[1]. În ultimii ani de guvernare, când Gheorghiu-Dej nu a mai avut practic niciun rival la conducerea partidului, cultul personalitatii s-a putut dezvolta fara a mai cunoaste vreo piedica. Conform presei si conducerii partidului si statului, personalitatea lui Gheorghiu-Dej reunea toate calitatile poporului („cel mai iubit fiu al poporului”, „portavocea” acestuia, „cel mai bun exponent al gândurilor, nazuintelor si intereselor poporului nostru” etc.).
Aceste ultime formule laudative, împreuna cu organizarea unor mitinguri pe stadioane, au premers cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu, care avea sa cunoasca însa forme mult exacerbate în comparatie cu acelea ale predecesorului sau.
Elis Plesa