Hronicul si cantecul varstelor - Lucian Blaga

Inceputurile mele stau sub semnul unei fabuloase absente a cuvântului. Urmele acelei taceri initiale le caut însa în zadar în amintire.

N-am putut niciodata sa-mi lamuresc, suficient de convingator pentru mine însumi, strania mea detasare de logos în cei dintâi patru ani ai copilariei.

Cu atât mai putin acel sentiment de rusinare ce m-a coplesit, când, constrâns de împrejurari si de staruintele ce nu ma crutau ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca sa-mi iau în folosinta cuvintele.

Cuvintele îmi erau stiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca si cum m-as fi împotrivit sa iau în primire chiar pacatul originar al neamului omenesc.

Fragment din carte:

despre noebisnuita infiintare a graiului meu aveam sa primesc o insirare de stiri nu mai tarziu de la mama si de la fratii mei mai rasariti.

Am aflat atunci ca in cei dintai ani ai copilariei mele cuvantul meu nu era cuvant, cuvantul meu nu semana cu nimic..

Cuvantul meu nu semana nici macar cu o stangace dibuire pe la marginile sunetului, cu atat mai putin cu o prefigurare a unei rostiri articulate.

Adevarat e, pe de alta parte, ca mutenia mea plutea oarecum in echivoc si nu indeplinea chiar in toate privintele conditiile unei reale mutenii, caci lumina cu care ochii mei raspundeau la intrebari si indemnuri era poate mai vie si mai intelegatoare decat la alti copii, iar urechea mea, ispitita de cei din preajma, se dovedea totdeauna fara scaderi.

Cand eram pus la incercare, cedam pe planul miscarii si al faptei....gestul meu contura intocmai semnificatia poruncii....