Arestat pentru prima oara in 1949, anchetat si eliberat curand, arestat din nou in 1952 si condamnat la douazeci de ani de munca silnica pentru ?uneltire impotriva statului?, Ion Ioanid a trecut prin aproape toate inchisorile comuniste din Romania, cunoscand, odata cu teribila pedeapsa a privatiunii de libertate, toate ororile unui regim de detentie violent si abuziv.

Dupa un ?stagiu? la Vacaresti si la Jilava, ajunge in minele de la Cavnic, unde organizeaza spectaculoasa evadare care il va aduce in Bucuresti in vara lui 1953. Prins de haitasii Securitatii chiar in centrul orasului, este dus la penitenciarul din Oradea si pus in lanturi.

Desi reconstituie o tragica peregrinare, desi face un recurs dureros la memorie, nici o urma de patetism, nici o nota de patima, nici o tendinta de literaturizare ieftina nu isi gasesc locul in acest adevarat roman-fluviu, scris de cel pe care criticii l-au numit ?un Soljenitin roman?.

Inchisoarea noastra cea de toate zilele apare, dupa zece ani, din nou la Humanitas, in trei volume, intr-o editie care reia textul revazut si adaugit de Ion Ioanid

Volumul 2 reconstituie, cu delicatete, pietate si o enorma intelegere a omenescului, cotidianul puscariilor prin care a trecut detinutul politic Ion Ioanid in perioada 1954?1957. La Jilava, inchisoare de tranzit pentru toti detinutii adusi la proces sau transferati catre alte locuri de detentie, a aflat de la camarazii sai povestea lotului Salcia.

Apoi, la Pitesti, pus in lanturi, infruntand, alaturi de colegii de detentie, administratia inchisorii si cunoscand cand relaxarea, cand inasprirea regimului concentrationar survenita dupa infrangerea revolutiei maghiare din 1956, i-a intalnit pe membrii lotului Patrascanu. Prilej de a salva de la pericolul de a nu fi spuse niciodata sute si sute de povesti despre barbarie, arbitrar, supravietuire si demnitate.

Astfel, Ion Ioanid a retinut de la fiecare detinut pe care l-a intalnit prin celule cate ceva care astazi ar trebui sa ne ajute sa invatam ca privilegiul suferintei extreme il au doar oamenii curati, pe cand ceilalti nu se pot ?implini? decat ca turnatori marunti, tortionari, gardieni, ofiteri politici si directori de penitenciare.

In cel de al treilea volum al memoriilor lui Ion Ioanid, cititorul va descoperi ca romanii au avut parte de doua feluri de inchi-sori: cele propriu-zise, unde autorul a stat inchis in perioada 1959?1964, si o alta mai mare, adica Romania intreaga, iremediabil deformata de regimul comunist, fata de care, pentru un detinut politic, inchisoarea cea adevarata si de toate zilele, cu infinitul sau sir de suferinte, era, paradoxal, preferabila din punct de vedere moral.

Explicatia o primim chiar de la Ion Ioanid, care, alegand exilul, a cautat deplina eliberare: ?S-ar putea spune ca inchisoarea a fost un fel de muzeu in care s-a pastrat o parte din mentalitatea societatii romanesti, cu calitatile si defectele ei, asa cum s-a inchegat in perioada dintre cele doua razboaie.

Pusa la adapost dupa gratii si intre zidurile ?muzeului?, n-a suferit aceleasi deteriorari ca partea ramasa expusa intemperiilor de afara. Statuia omului de caracter pe care o admiraseram afara a ramas intacta si in inchisoarea-muzeu, unde noua, detinutilor, ne-a servit in continuare drept model?.