„Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor.

Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă?

Povara cea mai grea ne striveşte, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipeşte de pământ.

Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc.

Aşadar, cea mai grea povară este, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale.

Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viaţa noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată.

În schimb, absenţa totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pământ, de fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative.

Şi-atunci, ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea?“

— MILAN KUNDERA