Doliul dureaza doi ani, îi repeta prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt când el încearca sa depaseasca suferinta provocata de moartea aceleia care i-a dat viata.

Fiul documenteaza, în tulburatoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznadejde la constientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-si omagia mama.

Doi ani în care deapana amintiri de-o viata, traieste si înregistreaza curajos sentimente contradictorii, momente-cheie si clipe de cumpana.

Pendulând între evocarea trecutului fericit si consemnarea prezentului, cu realitatile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transforma experienta mortii într-o pledoarie pentru viata.

„Un scriitor nu poate reînvia pe nimeni, dar poate da viata prin cuvinte.

La doi ani de la disparitia mamei sale, autorul se hotaraste sa-si transforme jurnalul doliului în carte – o carte în care nu vorbeste de­spre el, ci despre noi, noi toti, care trebuie sa înfruntam, mai devreme sau mai târziu, pierderea parintilor.

Sa dai nume durerii, sa trasezi apoi un drum spre lumina, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier îl poate face cititorilor sai?“

— Le Pèlerin