„…abia după-amiaza, în întîlnirile cu Cecilia, în salon, în atelier sau, curînd, pe cîmpul verde de la marginea orăşelului, unde el desena, iar ea stătea şi-l privea, urmărindu-i mîinile şi ascultîndu-i sfaturile, despre culori care se văd şi care nu se văd, despre nuanţe care există şi nuanţe care ar putea exista, despre umbre care cresc şi descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre tăria vibrantă a aerului şi scurta viaţă a soarelui dintr-o scînteiere fugară, abia atunci el îi strecura deodată în mîna mică plicul cu colţuri înmuiate de aşteptare…”

„Aşa s-au născut şi garoafele astea, acum. Cîte ceasuri trecuseră? Ceasuri să fi fost, sau zile? Zile, dar cîte? Încă era lumină afară, lumina aceea de toamnă, şi-n încăpere aerul era încins, încărcat.

Cineva a crăpat uşa. S-au auzit nişte paşi, ceva şoapte, apoi iarăşi tăcere. Motanul de Angora nu era de văzut nicăieri, probabil dormea visînd tramvaie şi vrăbii, încolăcit pe vreun colţ de divan, între perne grase, departe de oameni.

Prăbuşit în fotoliu, scăldat în sudoare, cu vene albăstrui zbătîndu-i-se pe frunte şi gît, cu mîna dreaptă atîrnîndu-i deoparte, ca o ramură frîntă pe lîngă trunchi, cu pensula legată de degete atingînd podeaua cu vîrful său umed şi alb, miraculos înflorit la capătul toamnei, Luchian nu mai avea forţă decît să privească.”

„Se auzea o muzică, şi lină, şi veselă, ca din altă lume venită. Pădurea de mesteceni dansa din nou, cu tot cu izvoare, cu păsări şi ierburi. Un cerb apărut dintre trunchiuri s-a apropiat cu sfială de el şi i-a atins palma cu botul cel umed.

Dar cînd el a vrut să-l dezmierde, animalul a tresărit şi-a fugit, ridicînd în urma lui rotocoale de argint. Cînd muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărţit în două, scoţînd la iveală o cărare de linişte.”

Ştefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868, în Ştefăneşti, Botoşani. A fost primul copil al maiorului Dimitrie Luchian şi al Elenei Kiriacescu.

A crescut alături de un frate mai mic, Anibal. De la vîrsta de cinci ani, Ştefan Luchian s-a mutat cu familia la Bucureşti. A copilărit în mahalaua Popa Soare şi a mers la şcoala primară din Tabaci. Tatăl a murit în anul Războiului de Independenţă, iar cei doi fraţi au rămas doar în grija mamei. După ce a urmat cursurile Liceului „Sfîntul Sava”, a refuzat să devină ofiţer, aşa cum şi-ar fi dorit mama, şi, pasionat în egală măsură de desen şi de muzică, s-a înscris la Şcoala de Belle Arte şi la clasa de flaut de la Conservator, pe care a frecventat-o doar o vreme.

După absolvire, a plecat la München şi, mai apoi, la Paris.

A învăţat mai mult prin muzee decît în şcoli, la fel cum în ţară era mai atent la Grigorescu decît la profesori. Moartea mamei i-a întrerupt studiile la Paris. Revenit în România, şi-a amenajat un atelier şi, dezamăgit şi revoltat de arta oficială, căutîndu-şi drumul şi locul, s-a implicat în mişcarea artiştilor independenţi.

Viaţa boemă a primilor ani pe cont propriu, cu casă la şosea şi trăsurică, a dispărut odată cu moştenirea.

A locuit în chirie, a lucrat cu îndîrjire, tot mai apropiat de cei umili şi săraci.

Boala, scleroza multiplă, s-a manifestat grav în 1901. A reuşit să picteze totuşi în natură în următorii ani, pentru ca din 1910, paralizia progresînd, să ducă un trai între patru pereţi.

Ţintuit în fotoliu, a pictat preponderent flori. S-a stins din viaţă la 48 de ani, în noaptea dintre 27 şi 28 iunie 1916, lăsînd lumii peisaje, portrete şi flori, o operă încărcată de lumină interioară, adevăr, sacrificiu.