La mijlocul secolului al XVI-lea, reformatorul Jean Calvin conduce cu mâna forte orasul Geneva. Nu demult fusese el însusi prigonit de Biserica Catolica, dar acum, când are în mâna haturile puterii, nu e deloc dispus sa acorde altora libertatea religioasa pe care o ceruse atât de vehement autoritatilor papale.

În numele adevaratei credinte reformate, Calvin instituie un regim de teroare, având grija sa supravegheze orice miscare a cetatenilor genevezi. Cei care se abat câtusi de putin de la doctrina si de la reguli sunt închisi, surghiuniti, torturati sau chiar executati. Totul culmineaza cu arderea pe rug a spaniolului Miguel Servet, condamnat pentru erezie.

În mijlocul tacerii generale, se face deodata auzit un om care nu pare sa se teama de mâna lunga a lui Calvin: umanistul francez Sebastian Castellio, profesor la Universitatea din Basel, hotaraste sa-l combata pe dictatorul genevez cu singura arma care îi sta la dispozitie – arma cuvântului. „A ucide un om nu înseamna niciodata a apara o doctrina, ci înseamna a ucide un om“, îi transmite el fanaticului reformator.

Sub condeiul magistral al lui Stefan Zweig, evenimentele dramatice din epoca Reformei capata o plasticitate neîntâlnita în cartile istoricilor. Dar reflectiile eseistului sparg cadrul istoric.

În anii 1935–1936, când Zweig asternea pe hârtie aceasta poveste, intoleranta si violenta faceau deja ravagii în Germania. Fara a-l pomeni pe Hitler, fara a rosti o singura data cuvântul „nazism“, autorul surprinde, ca într-o oglinda, fizionomia propriei epoci – si chipul schimonosit al tuturor dictaturilor viitoare.

Caci din figurile celor doi adversari, Castellio si Calvin, Zweig distileaza eternul contrast dintre umanismul pluralist si fanatismul doctrinar.