Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989

"In 1988, Ana Blandiana era deja o scriitoare consacrată. I s-a interzis însă să mai publice cărți sau articole în reviste literare, fiindcă îl parodiase pe Ceaușescu în motanul Arpagic, unul dintre personajele unei cărți pentru copii –„Întâmplări de pe strada mea”.

Interdicția s-a aflat la originea jurnalului scris atunci și publicat acum. Ar putea fi citit ca un roman distopic, cu personaje a căror asemănare cu oamenii adevărați ar fi, ca-n filme, pur întâmplătoare, dacă n-ar fi reconstituirea în timp real a ultimului an al Epocii de Aur, în care un cuplu de scriitori, Ana Blandiana și Romulus Rusan, încearcă să supraviețuiască fizic, moral și literar."

(Tatiana Niculescu)

Fragment:

Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat.

Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni.

De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare.

Tot ce se întâmplă și felul incredibil, ușor suspect, în care se întâmplă par a spune că toată durerea, toată suferința unei jumătăți de secol a fost fără sens.

Ceea ce nu pot accepta.

Există în mine o convingere subterană, ascunsă, nemărturisită pentru că nu știu cum ar putea fi formulată inteligibil, care îmi spune că nici o suferință nu poate fi zadarnică și că țările care ies acum din întuneric și teroare nu pot, nu trebuie să-și dorească pur și simplu să devină asemenea celor ce nu au fost acolo, că societățile care se inventează acum trebuie să adauge libertății și bunăstării statelor apusene și picăturile de umanitate distilate din suferința pe care au îndurat-o.

Pentru că cel mai greu dintre toate enormele eforturi la care este supus spiritul creator, într-o lume și într-un timp ca acesta, este acela de a privi cu neînduplecare tot răul, toată urâțenia din jur, găsind în același timp puterea de a descoperi urmele de frumusețe și bine capabile să păstreze vie iubirea care mișcă soarele și celelalte cuvinte.