Așa cum englezii, atunci când se gândesc la reginele lor, o au în minte pe regina Victoria, tot astfel românii se duc cu amintirile regale mai întâi spre Maria.

Ea este Regina. (...) Maria a fost ceea ce cred românii că trebuie să fie o regină.

Mai întâi, o aristocrată pursânge.

Tatăl ei, ducele Alfred de Edinburgh, era fiul reginei Victoria a Angliei, iar mama ei, Maria Aleksandrovna, era singura fiică a țarului Aleksandru al III-lea al Rusiei.

Regina noastră era vară primară cu George al V-lea, suveranul britanic, cu Wilhelm al II-lea, împăratul german, și cu Nicolae al II-lea, țarul Rusiei.

Din acest punct de vedere românii aveau de ce să fie mândri.

Greu de scris despre un astfel de subiect. Paradoxal, este un subiect despre care s-a tot scris.

Și cel mai mult a făcut-o regina însăși.

Și nu e ușor să desprinzi din noianul de cuvinte și de întâmplări tocmai pe acelea pe care Maria, la o revenire, le-ar fi preluat.

Dacă noi încercăm s-o facem este pentru pasiunea pe care o stârnește în noi regina Maria.

Ne-a plăcut Maria. Ea continuă să ne fascineze pe noi, românii.

Ne încântă cu adevărat metamorfoza acestei principese, pe jumătate englezoaică, pe jumătate rusoaică, într-o regină mai româncă decât românii, iubindu-i pe aceștia și iubindu-le țara până la a se confunda cu ei și cu ea.

Ne-a plăcut, totodată, jocul intelectual pe care Maria ni-l propune: un personaj care, scriindu-și propria istorie, își corijează faptele de viață, iar noi, de pe margine, urmărim felul în care se conturează această istorie, istoria unei femei de succes.