Memoriile capitanului Dumitru Pasat
Cotul Donului, în fata Stalingradului: putine locuri au în memoria noastra un ecou atât de sinistru. Între 19 si 25 noiembrie 1942 aici au fost ucisi, raniti sau luati prizonieri peste 150 000 de soldati români, în contraofensiva prin care ru?ii au spart încercuirea si au întors soarta razboiului. Dintre zecile de mii de prizonieri, mai mult de o cincime au pierit în marsurile de exterminare spre lagarele din adâncul Rusiei.
Cei care s-au întors într-un târziu în tara, unii dupa mai bine de zece ani, si-au povestit calvarul doar în soapta. Marturiile scrise, cele câteva, nu au fost publicate decât dupa caderea regimului impus de sovietici.
Dumitru Pasat, ofiter de cariera, s-a numarat printre cei care au luptat în linia întâi, acolo unde între eroism si lasitate, între omenie si nebunie nu a fost, cel mai adesea, decât un pas.
S-a întors din lagarul de la Oranki în toamna anului 1945, cu cea de-a doua divizie de „voluntari“ organizata de sovietici. A început sa scrie la putina vreme si a continuat pâna la anii batrânetii – cu convingerea ca în cele din urma noi, copiii si nepotii celor despre care povestea, vom ajunge sa-i citim marturia.
„Aflat tot timpul în postura ofiterului care, ca sa folosim un termen militar, «raporteaza», semnatarul acestor amintiri ne scuteste de descriptii patetice, de alunecari pilduitoare, de comparatii fastuoase, de panseuri disproportionate, care debiliteaza vigoarea faptelor.
Dar tocmai aceasta indiferenta fata de «frumos» confera expresivitate si maretie întâmplarilor, oferindu-ne una dintre cele mai frisonante reprezentari ale razboiului din câte ne-a fost dat sa întâlnim.“ (Eugen NEGRICI)
"Când ne-am mai linistit sufleteste, coloana a pornit prin viscol si zapada spre necunoscut. Am mers fara a ne opri, fara mâncare, trecând prin locurile pe unde luptasem. În drumul nostru, mortii înca nu fusesera strânsi, zaceau în toate pozitiile, asa cum îi apucase nemiloasa moarte, departe de cei dragi, fara plânsete, fara jale din partea nimanui"
