Cel mai tânar rege al României urca pe tron într-o vreme în care tarilor din rasaritul Europei li se rezerva „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omeneasca“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, marturia lui despre abdicare e pusa la îndoiala de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin frauda, minciuna si manipulare.

Este Mihai I un învins? Daca împlinirea unui destin se masoara în succese aclamate public si compromisuri de anvergura, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, daca statornicia, rabdarea si modestia definesc viata adevarata, atunci ultimul rege al românilor ramâne pentru generatiile viitoare un reper de întelepciune într-o lume rascolita de fantasmele puterii.

„La ora 9, suna telefonul din birou. Mihai e anuntat sa se prezinte în sala tronului, pentru depunerea juramântului. Vocea care-i vorbeste i se adreseaza cu «Majestate». Buimac, are sentimentul ca retraieste o dimineata din copilarie când bona îi spune ca e rege, iar el o întreaba daca, în cazul asta, mai are voie sa se joace. E un cosmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Dureaza mult? Se îmbraca în graba încercând sa-si ascunda emotiile si sa-si compuna, ca de atâtea ori pâna atunci, în situatiile dificile, o fata impenetrabila. Collect yourself, i-ar sopti Sitta daca ar fi cu el.“

Fotografia de pe copertã: Regele Mihai în castelul de la Sinaia, 1 aprilie 1946