V-ati gandit vreodata de cat timp avem nevoie ca sa ne indragostim?

O secunda? Cinci minute? Doua ore? O zi? O saptamana?

Toate raspunsurile sunt corecte.

Xenia invata pentru Medicina, incearca din rasputeri sa le faca pe plac parintilor exigenti si, cand presiunea e prea mare, se refugiaza in literatura.

De curand, a descoperit romanul De veghe in lanul de secara al lui J.D. Salinger si, odata cu asta, pe un forum al cititorilor, a cunoscut un tanar de varsta ei.

Nu s-au vazut fata in fata, abia daca stie cum il cheama si la ce liceu invata, dar isi scriu saptamanal, iar sentimentele lor capata, in ciuda piedicilor sau poate tocmai de aceea, forta unei pasiuni dintre cele care-ti schimba viata.

Dar, atunci cand Xenia trece peste rugamintea lui si incearca sa-l intalneasca, afla ca nimic nu e ceea ce pare a fi. Cine este cu adevarat sufletul ei pereche? Unde este? Ce ascunde?

Raspunsul vine sub forma unui caiet de insemnari si spune povestea unei crime.

Romanele sunt adesea un raspuns. Un raspuns indignat, consternat, emotional, care de cele mai multe ori nu rezolva nimic, ci lanseaza si mai multe intrebari la care nu-i deloc usor sa raspunzi, dar asupra carora merita sa te opresti ca sa reflectezi. Adeseori sunt intrebata ce vreau sa insuflu prin romanele mele. Incep prin a corecta verbul.

«A insufla» este un cuvant oribil.

Eu nu vreau sa insuflu si sa mi se insufle nimic. Eu vreau doar sa «molipsesc», sa «invit», sa «seduc».

Toate acestea prin singurele lucruri pe care le am: povestile, cuvintele.

Sa «emotionez». Iata verbul care ma intereseaza cel mai mult. Asta vreau: sa-i emotionez pe tinerii cititori in aceeasi masura in care m-au emotionat si pe mine lecturile din adolescenta.

Iar daca, pe langa asta, reusesc sa starnesc fie si cinci minute de reflectie, atunci fericirea mea este deplina.