O istorie a duelului la români

Un calator englez de pe la 1870 pune politetea bucuresteanului din lumea buna pe seama duelului, „o practica la care aristocratia româna se deda adesea“, si explica apoi: „A calca, din greseala, pe o rochie de bal înseamna a-ti pune viata în primejdie.

Daca ai ghinionul sa-ti lasi partenera sa cada, este recomandabil sa-ti faci testamentul, cu exceptia cazului în care esti un tragator de elita“.

Astazi însa, duelul ne pare un fenomen exotic în spatiul românesc. Tipul cavalerului brazdat de cicatrici lipseste din lumea lui Caragiale, unde „onoarea de familist“ se apara cu bastonul, cu o pereche de palme sau cu o lovitura de picior bine plasata. Cartea de fata îsi propune sa corecteze aceasta imagine, recuperând o istorie bogata si plina de semnificatii, care pâna acum a fost pur si simplu ignorata.

Bazându-se pe cercetarea a peste 1.200 de afaceri de onoare, de la 1821 pâna spre 1940, afaceri încheiate cu sute de dueluri, cartea examineaza unul dintre resorturile importante ale mecanismului social: onoarea este o adevarata obsesie, care guverneaza comportamentele si atitudinile. Aflam astfel ca multe personalitati ale timpului aud suieratul glontului, iau lectii de scrima ori participa în calitate de martori la transarea unui diferend, fie în cercul strâmt si exigent al înaltei societati, fie în cercul mult mai larg al aspirantilor la consacrarea sociala.

Provocarea la duel nu este un simplu accident biografic ori consecinta unei furii de moment. Punctul de onoare — ne lamureste un martor al epocii — este produsul unei sensibilitati rafinate prin educatie si prin convietuirea într-un mediu care pune pres pe cinste, pe curaj si pe eleganta morala.

Adeptii duelului nu se percep pe ei însisi drept oameni violenti; dimpotriva, în ochii lor acest ritual este un instrument de civilizare, care presupune stima reciproca, rigoarea unei etichete si respectarea demnitatii umane.