Ochii Beatricei. Cum arata cu adevarat lumea lui Dante
„Imaginati-va ca am trai într-o lume ca o bila mica. Asta ar însemna ca spatiul este curb.
Acum, sa presupunem ca eu as întinde mâna înainte. Daca sfera lumii noastre ar fi foarte mica, stiti ce s-ar întâmpla?
Mâna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, având adica o curbura îndeajuns de mare, pentru a-mi scarpina ceafa ar trebui sa întind mâna în fata.
Asta e vestea buna. Vestea proasta este ca, într-o astfel de lume, în fata mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta as fi chiar eu!
Dar se mai întâmpla ceva, independent de faptul ca spatiul este sferic ori nu.
Ceea ce eu vad atunci când ma uit drept în fata nu este o situatie contemporana cu mine, ci una care s-a petrecut în trecut: mi-as vedea, daca spatiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineata, sa zicem, nu ceafa de acum. Atunci când privim cerul înstelat de deasupra noastra, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situatiilor stelare la care ne uitam: orice privire în adâncul cerului este de fapt o privire aruncata în trecut, si anume, cu cât mai departe ne uitam în spatiu, cu atât mai la început – spre începutul timpului – patrundem.
La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui sa fie originea universului. Aceasta afirmatie, corecta în cosmologia moderna, ne readuce imediat în minte descrierea facuta de Dante lumii vazute de el în ascensiunea sa.
Caci Dante se îndreapta constant spre Dumnezeu, adica spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezinta, la care sunt sigur ca ar subscrie, este aceea în care Pamântul este centrul unei enorme sfere pline, a carei circumferinta reprezinta chiar originea timpului si spatiului – adica Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI