Opere 15. Titus Andronicus. Zadarnicele chinuri ale dragostei
Piesa nu dramatizeaza evenimente din istoria Romei, ci inventeaza o Roma în care coexista republica, imperiul si monarhia, cu institutiile si datinile lor specifice cu tot, în care este neclar daca succesiunea este ereditara sau electiva.
Dupa cum arata T. J. B. Spencer, piesa „înglobeaza toate institutiile politice pe care le‑a avut Roma vreodata”, fiind, „mai curând, un rezumat al politicii romane”. (Nicoleta Cinpoes)
La fel ca Furtuna, Zadarnicele chinuri ale dragostei nu are la baza o sursa evidenta, desi subiectul piesei face aluzie clara la Curtea franceza: regele Henric de Navarra (redenumit Ferdinand în piesa) a avut în suita sa un Maresal de Biron (devenit în piesa Berowne) si un Duce de Longueville (transformat în Longaville); ambii au luptat de partea lui în razboiul civil francez din anii 1589-1592.
Mai mult, Biron era cunoscut în Anglia ca aliat si consilier al lui Robert Devereux, al doilea conte de Essex, conducând în anul 1591 o armata englezeasca în sprijinul lui Henric.
A existat si un maresal de Mayenne, care, însa, catolic fiind, nu facea parte din anturajul regelui hughenot al Navarrei.
Cu toate acestea, William Carroll si Richard David consemneaza ca posibila sursa de inspiratie doua solii franceze primite de regele Navarrei: cea dintâi, din 1578, a avut-o în primplan pe sotia sa înstrainata, printesa Marguerite de Valois, însotita de mama sa, iar cea de-a doua, din 1586, doar pe regina Caterina de Medici însasi.
Michael Dobson si Stanley Wells mentioneaza si ei posibilitatea ca Shakespeare sa se fi inspirat dintr-o consemnare (astazi pierduta) a unei singure vizite diplomatice efectuate în 1578 de catre cele doua doamne, având ca miza viitorul provinciei Aquitania, care facea parte din zestrea printesei Marguerite. (…)
Zadarnicele chinuri… ramâne un text memorabil si prin alte lucruri: este prima piesa cu numele autorului Shakespeare mentionat pe pagina de titlu; are cele mai multe perechi de îndragostiti (Regele si Printesa, Berowne si Rosaline, Longaville si Maria, Dumaine si Katharine; Armado si Jaquenetta); are pasajul cel mai erotic din toate piesele lui Shakespeare (IV, 1), precum si cele mai multe secvente cantabile, putând fi lesne montata ca musical. (Andreea Șerban)
Traia odata în Britania cea îndepartata si încetosata un rege celt pe nume Cunobeline, care s-a ridicat împotriva dominatiei romane.
Din aceasta legenda eroica, Shakespeare pastreaza doar câteva elemente de intriga în Cymbeline, piesa pe care o prezinta londonezilor în 1611.
Suficient de intensa pentru a fi fost mult timp considerata o tragedie, ea se înmoaie spre final, ca mai toate creatiile târzii ale Bardului, pasind dinspre tristetea Regelui Lear, prin intermediul temei reconcilierii familiale, spre certitudinile Furtunii si seninatatea Povestii de iarna.
De aceea, ca si acestea din urma, Cymbeline este încadrata mai confortabil în categoria comediilor târzii, a romance-urilor, a feeriilor.
Deciziile nesabuite ale regelui si relatia dificila cu fiica sa amintesc de hybris-ul lui Lear, dar, aici, Shakespeare cârmeste spre un teritoriu mai putin tulburator, dându-le personajelor centrale sansa atât la viata, cât si la împacare si fericire.
S-a spus adesea ca motivul pentru care autorul introduce iertarea si izbavirea în paradigma lui dramatica este de natura personala: obosit si îmbatrânit, el îsi pune la cale retragerea în orasul natal, unde spera – asa cum, din fericire, s-a si întâmplat – ca una dintre fiicele neglijate pâna atunci sa-i fie alaturi în ultimii ani de viata.
Asa ca, în loc sa închipuie framântari extreme, suferinta si patos, el alege, pentru ultimele sale productii scenice, o detensionare treptata a actiunii, o atmosfera molcoma, o alunecare spre basm mai pronuntata decât în comediile din tinerete.
Cymbeline prezinta foarte clar simptomele pregatirilor autorului pentru iesirea din viata artistica si publica. (Dana Percec)
