Pacatul nu este intai de toate un concept teoretic sau parte a unui discurs religios teologic de care poate sa fie total si justificat dezinteresat, ci este o stare reala care ii afecteaza viata in adancul ei.

Din multiple motive, pacatul este perceput ca o consecinta a nerespectarii unor conventii, legi, porunci, canoane.

Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l inteleaga oricine este ca, pacatul, inainte de orice, este un esec existential, o abatere mai mica sau mai mare de la modul corect sau sanatos de a trai.

Daca omul este chemat sa traiasca pentru a manca, a bea, a se distra, a dormi si nimic mai mult, atunci asezarea si ramanerea pe drumul implinirii echivaleaza cu a manca, a bea, a te distra si a dormi.

Daca, insa, omul este mai mult decat mancare, bautura, distractie si somn, ceea ce suntem obligati sa acceptam tot sub presiunea evidentelor, daca omul este de exemplu o fiinta chemata sa iubeasca si implinirea lui vine din a iubi si a fi iubit, atunci va trebui sa accepte ca sunt situatii, stari, lucruri, fapte, care il mentin pe aceasta traiectorie sau altele care-l abat de la aceasta traiectorie.

Extras din subcapitolul Incercari de camuflare ale complexului de inferioritate (p. 50) Tendintele de dominare, care in repetate randuri nu au niciun sens, , sunt de regula incercari de a camufla complexul de inferioritate.

Asa se justifica mania, tupeul, tipatul, activismul, impresia de competivitate: ca, de fapt, sa fie camuflat sentimentul de inferioritate.

Fiti atenti!

Cel complexat nu face acest lucru in mod intentionat. Il face fara sa constientizeze, fara sa inteleaga el insusi, insa realitatea este urmatoarea: face toate aceste lucruri ca sa poata sa camufleze complexul de inferioritate, ca sa protejeze rana care a provocat complexul de inferioritate.

Si nici nu incearca sa-l inlature.

Toate cele spuse nu trebuie sa ne determine ca, atunci cand intalnim un astfel de om, fie acasa, fie oriunde altundeva, sa incepem indata sa-l judecam. Dimpotriva!

Cum am mai spus, este vorba despre oamenii cei mai vrednici de compatimire, care au nevoie de multa intelegere, au nevoie de multa iubire. Au nevoie sa nu ramanem blocati in aparente, sa nu luam seama la manifestarile lor, ci sa incercam sa le vedem rana si sa gasim o modalitate de a-I vindeca.

Aici este un punct sensibil, care da nastere neintelegerilor.

Un lucru care incepe de la un mic impuls poate avea cateodata consecinte grave. Toate acestea se intampla mai intai pentru ca acela este asa cum este, iar in al doilea rand pentru ca noi, ceilalti, nu putem sa-l intelegem, nu putem patrunde mai adanc in sufletul lui.

Astfel, suntem prinsi in capcana maniei lui, a tupeului, a vanitatii sale, a dorintei lui de marire, a snobismului sau si a multor atare stari. Suntem prinsi in capcana si spunem: “pe unul ca asta sa-l compatimesc?

El merita cutare si cutare lucru.”

Cat de mult gresim insa!

Si, fireste, majoritatea oamenilor pot proceda astfel. Totusi, cei care au o responsabilitate nu trebuie sa procedeze astfel. In primul rand noi, preotii – care suntem chemati si trimisi de Dumnezeu sa fim cun luare aminte fata de fiecare oaie cuvantatoare, sa-i vedem ranile si sa o ajutam-, este sa intampinam pe fiecare cu multa atentie, cu multa intelegere si cu multa dragoste.

Sa nu cadem in capcana, repet, din pricina manifestarilor sale exterioare, ci sa vedem mai adanc rana si sa-l ajutam pe cel in cauza. [...] Este nevoie, in zilele noastre, sa ne miscam in lume cu multa intelepciune, cu prudenta, cu istetime – nu in intelesul negativ al termenului, ci in cel pozitiv; sa avem discernamant, asa cum propune Biserica.

Nu este permis sa ramanem blocati doar in manifestarile exterioare pe care le afiseaza unii oameni.