Podul Diavolului este o aventură cu viraje, mistere şi surprize.

În acelaşi timp, romanul lui Radu Paraschivescu îl plimbă pe cititor prin culorile şi aromele din Périgord, indiferent dacă e vorba de o peşteră preistorică, un restaurant Michelin, o cetate străveche sau conacul unui baron ciudat, care îşi ia paharele de acasă când trebuie să bea ceva în oraş.

În multe colţuri de rai se ascund sâmburii iadului.

Un asemenea colţ este Saint-Cirq-Lapopie, o aşezare atârnată deasupra râului Lot şi onorată cândva de prezenţa unui mare poet.

Numai că farmecul sub care cad turiştii de cum pun piciorul în acest loc începe să se fisureze când coaja aparenţelor crapă şi afişul pitoresc se vede străpuns de nelinişti, întrebări şi secrete de demult.

Ce ascund unul sau altul dintre localnici?

Ce întâmplări le-au marcat trecutul şi revin ca să le bântuie prezentul? Şi mai ales ce legătură este între vieţile lor prinse în vârtej şi Pont Valentré din Cahors, ridicat cu peste şapte sute de ani în urmă în oraşul străbătut cândva de muschetarii lui Dumas? Se spune, de altfel, că fiecare pod are blestemul lui.

Pentru unii, enunţul e un clişeu sau un cârlig de marketing.

Pentru alţii, de exemplu pentru o cercetătoare septuagenară, un prilej de analiză amănunţită. Să fie oare adevărat că Pont Valentré stă sub un blestem iscat din încălcarea pactului cu diavolul?

Şi să fie cu putinţă ca un justiţiar din umbră să plivească buruienile umane din Saint-Cirq-Lapopie, manevrat de o confrerie cu un nume straniu?