"Convinsa de când ma stiu ca omul propune si Dumnezeu dispune, cuminte si modest nu mi-am facut planuri.

Viata m-a-nvatat sa tac si sa-nghit, m-a-nvatat sa nu-mi propun sa depasesc pe nimeni si nici propria umbra, m-a-nvatat sa ma uit mereu în jos, la mai mari suferinte decât a mea, m-a-nvatat sa-mbatrânesc decent si mai ales sa pierd.

Când ai pierdut esentialul vietii tale, totul îti devine egal.

La acesti ani ai mei, Îl rog pe Dumnezeu sa ma tina pe picioare (chiar cu doua bastoane) si-n toate mintile, pâna-mi va face semn sa ma duc la El.

As fi vrut sa fiu Lev Tolstoi si alta lumea-n care-am trait si mai traiesc. N-a fost sa fie. Mult a fost, putin a ramas.

Curaj pentru acest putin.

De când fiintele cele mai apropiate sufletului meu m-au parasit, nu-mi mai sare inima din loc când suna telefonul, ori când se-anunta vreo catastrofa. Catastrofa destinata mie s-a petrecut. Am ramas pasare singuratica privind cu ochi impasibili lumea.

Un preludiu al marii linisti.”

Fragment:

"De cite ori trecea de poarta acestui spital parca i se lasa un nor negru inaintea ochilor.

Toata tineretea ii fusese tulburata de boala maica-sii, care o aducea uneori zi de zi intre zidurile spitalului.

Pe vreme buna, Lidia se plimba cu maica-sa kilometri, prin curte, intre pavilioane, povestindu-i filme, piese de teatru, carti citite, fara nicio reactie din partea bolnavei, care-i atima de brat ca un bolovan.

Era limpede ca nu asculta ce-i spunea fiica-sa fiindca mintea-i era blocata de un singur gind: pierderea averii luate de comunisti, insotita de regretul ca Lidia parasise satul lor in loc sa se marite cu baiatul popii, ori cu al padurarului, ori cu al fostului primar.

Ce-i trebuise Lidiei sa plece la Bucuresti si sa faca facultatea de chimie? Si ce daca fusese sefa promotiei? Ca sa-si petreaca toata Viata-ntr-o fabrica si cu inima tremurind de frica...