Unul dintre cei mai buni reporteri din perioada interbelica, supranumit "printul reportajelor”, F. Brunea-Fox a marcat istoria presei românesti prin celebre articole precum „Cinci zile printre leprosi”, „Ali Kadri, «Sultanul» din Ada Kaleh” si „Trenul-fantoma”, incluse în cartea de fata.

O marturie în acelasi timp simpla si profunda, realista si plina de compasiune, despre viata celor aflati la periferia societatii.

„O lume întreaga de dezmosteniti ai soartei, toti cei care n-aveau dupa ce bea apa, toti cei de pe treptele tribunalului, toti cei pe care îi astepta spitalul sau puscaria, toata suferinta si mizeria Capitalei si a provinciei si-au gasit ecou în scrisul acestui mare, neobosit si generos reporter. […]

Oricît si oriunde se va vorbi despre reportaj, va trebui sa se spuna ca Brunea-Fox a pus piatra de temelie a reportajului românesc.

O istorie a presei române – a gazetelor care apar în fiecare dimineata si sînt citite, cînd e cazul, pe nerasuflate, dimineata – va trebui sa-i închine un capitol întreg, asa cum istoriile literaturii române închina capitole întregi lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.”

(Geo Bogza)

Fragment Reportajele mele: Casa cu stafii

"Ascultati o întîmplare cu stafii. Autentica. S-a petrecut nu în vremurile de demult, cînd fantomele, moroii, budihacele, vampirii, aparitiile etc. bîntuiau satele si chiar orasele din toata lumea, în libertate si sub protectia bisericii, ba si a forurilor universitare.

Nu pe atunci, ci în ziua de azi.

În Bucurestiul nostru supranumit „micul Paris “.

În secolul XX, cînd aparatul de radio a ajuns o mobila domestica; cînd televiziunea e pe punctul de a fi dezlegata; cînd avionul si cinematograful, electricitatea, submarinul si atîtea alte nascociri ale tehnicii moderne nu mai impresioneaza nici pe hotentoti.

Ascultati o întîmplare cu stafii, am aflat-o astfel: Acum cîteva zile, dimineata, m-a vizitat la redactie dl. Calistrat, un cunoscut al subsemnatului, licentiat în drept, pe care îl stiam om serios, cu scaun la cap.

Desi vedea ca sînt singur în birou, m-a întrebat daca îmi poate spune ceva între… patru ochi.

Mi s-a parut ca tonul cu care îsi rostise exigenta e destul de grav ca sa ma faca sa renunt la întrebarea mea (am uneori gluma „mal apropos”) daca e nevoie sa încui usa si cu cheia.

A luat loc pe scaun, s-a aplecat peste birou ca sa scurteze cît mai confidential distanta dintre gura lui si urechea mea si mi-a soptit misterios:

– Ce-ai zice de o casa din Bucuresti bîntuita de stafii?

Cu chiriasi înnebuniti care, dupa trei luni îsi iau catrafusele fara preaviz?

Cu un proprietar disperat care vrea sa vînda si nu gaseste cumparator?

Cu o strada întreaga terorizata, fiindca nici acatistele, nici sfestaniile, nici descîntecele nu reusesc sa alunge fantomele?..."