În filozofia sa, care s-a impus printr-o terminologie cu totul originala si prin crearea unor concepte mereu inedite, Martin Heidegger a omis constant si în mod intentionat cuvântul „iubire“ – desi discursul sau filozofic avea ca principal obiect, mai cu seama în perioada de tinerete, „fiinta umana“ (Dasein) si tot ce tine de ea.

În scrisorile catre Hannah Arendt, publicate în volumul de fata, acest cuvânt intra în prim-plan si este rostit cu toata taria, dezvaluind „prea-omenescul“ impetuos al filozofului

Iubirea devine dintr-odata mai mult decât un simplu cuvânt, devine o forta „daimonica“, incontrolabilul însusi.

„Daimonicul m-a izbit din plin“, spune Heidegger într-una dintre primele sale scrisori, la câteva zile dupa ce are loc prima întâlnire cu Hannah.

Si totusi, chiar aici, în aceste epistole înflacarate de iubire, sunt reluate si puse tot mai direct marile întrebari filozofice despre om si despre jocul periculos pe care acesta încearca, de fiecare data, sa-l joace cu istoria.

Textele de fata dau marturie despre istoria unei iubiri strâns legate de istoria secolului XX, din inima caruia, cu tot patosul sau interogativ – si lasând deoparte orice „cod filozofic“ –, Martin Heidegger se întreaba: „Oare prin ce iaduri trebuie sa mai treaca omul pâna sa înteleaga ca nu el se face pe sine?“

„Filozofia are, asadar, voie sa patrunda într-un discurs amoros si sa contribuie la alcatuirea lui (pasaje întregi din declaratiile facute «domnisoarei Arendt» sunt scrise în cel mai crâncen «cod heideggerian»), în vreme ce amorul da rau într-un discurs filozofic si trebuie, în consecinta, ignorat.

Dar de ce?“

(GABRIEL LIICEANU)