Monumentala lucrare "Tratat de istorie a religiilor"exploreaza originea si semnificatiile divinitatilor si riturilor din diferite epoci si regiuni ale lumii!

Eliade considera istoria religiilor o disciplina totala, având tangente cu istoria, fenomenologia, psihologia, sociologia, etnologia, antropologia, filozofia istoriei, estetica, lingvistica, etimologia, literatura.

Printre cuvintele-cheie din studiile stiintifice ale lui Mircea Eliade se afla, alaturi de mituri, rituri, simboluri si expresia sacrul si profanul.

Acestea sunt doua modalitati de existenta a omului în istorie, carora le-a si consacrat o monografie.

Sacralitatea se manifesta peste tot, atât în lumea animala, cât si în cea vegetala, fiind camuflata în profan.

Formele si mijloacele acestei manifestari difera de la popor la popor si de la epoca la epoca.

Tratatul de istoria religiilor este o opera de profunda eruditie, cu sute de trimiteri, cu o bibliografie exhaustiva.

Recomandari Tratat de istorie a religiilor:

Oricine a parcurs paginile acestei carti si-a dat seama ca are în fata o scriere în care viziunea personala a autorului domina uriasul material documentar.

Un fenomen religios nu se va dezvalui ca atare decat considerat in propria sa modalitate, adica studiat la scara religioasa.

A voi sa delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistica, arta etc. ... inseamna a-l trada; inseamna a lasa sa scape tocmai ceea ce este unic si ireductibil in el, anume caracterul sau sacru.

(Mircea Eliade)

Indata ce observam cele mai umile religii, ne apare o "filozofie de dinaintea filozofiilor" rezultata dintr-un efort de explicare si unificare, dintr-un efort spre teorie, in toate sensurile acestui cuvant: cartea lui Mircea Eliade ne face sa simtim coerenta si nobletea acestei filozofii si, de asemenea, uniformitatea ei de la un continent la altul...

(Georges Dumezil)

Fragment din volumul "Tratat de istorie a religiilor" de Mircea Eliade:

“46. Eroii solari, mortii, alesii. — Numeroase hierofanii arhaice ale soarelui s-au pastrat in traditiile populare, mai mult sau mai putin integrate in alte sisteme religioase.

Roti aprinse puse sa se rostogoleasca de pe inaltimi la fiecare solstitiu, mai ales la cel al verii; procesiuni medievale de roti purtate de care sau de barci, al caror prototip poate fi urmarit pana in preistorie; obiceiul de a lega oameni de roti (de pilda, cu ocazia Vanatorii Fantastice, H. Hofler, Kultische Geheimbunde, pp. 112 sq.); interdictia rituala de a folosi vartelnita in anumite seri ale anului (la apropierea solstitiului de iarna); alte obiceiuri inca vii in societatile taranesti europene (Fortuna, „roata norocului", „roata anului" etc.), atatea datini care tradeaza o structura solara.

Nu putem aborda aici problema originii lor istorice.

Sa amintim totusi ca, inca din epoca bronzului, exista, in nordul Europei, un mit al armasarului Soarelui (cf. carul solar al lui Trundholm) si ca, asa cum a aratat R. Forrer in studiul sau “Les chars cultuels prehistoriques”, carele cultuale preistorice, create pentru a reproduce miscarea astrului, pot fi considerate prototipul carului profan.

Insa studii ca acela al lui Oskar Almgren despre desenele rupestre protoistorice din nordul Europei, sau al lui H. Hofler despre societatile secrete germanice din Antichitate si din Evul Mediu au pus in lumina caracterul complex al „cultului solar” in regiunile septentrionale.

Aceasta complexitate nu se lasa explicata prin contopiri sau sinteze hibride, deoarece am regasit-o intocmai si in cadrul societatilor primitive.

Ea dezvaluie, dimpotriva, caracterul arhaic al acestui cult. O. Almgren si H. Hofler au demonstrat simbioza elementelor solare cu elemente de cult funerar (de ex. “La Chasse Fantastique”) si htonico-agrar (fertilizarea campurilor prin roata solara etc.).

Si a trecut deja destula vreme de cand W. Mannhardt, Gaidoz, J. G. Frazer au aratat integrarea complexului solar al „anului" si a rotii norocului in magia si mistica agrara a credintelor europene antice si a folclorului modern.

Acelasi complex cultual soare-fecunditate-erou (sau reprezentant al mortilor) reapare, mai mult sau mai putin intact, si in alte civilizatii.

In Japonia, de exemplu, in cadrul scenariului ritual al „vizitatorului" (scenariu care inglobeaza elemente de cult htonico-agrar) are loc in fiecare an vizita unor grupuri de tineri cu fata vopsita in culori tipatoare, numiti „Diavolii Soarelui"; acesti tineri, care merg din gospodarie in gospodarie pentru a asigura rodnicia pamantului in cursul anului ce vine, ii reprezinta pe stramosii (i.e., “mortii”) solari (A. Slawik, “Kultische Geheimbunde”, p. 730).