România lui Caragiale văzută prin ochii unui englez

Pentru cititorul de azi, una dintre cele mai surprinzătoare întâlniri pe care le prilejuiește acest volum este imaginea României lui Caragiale văzute prin ochii unui englez.

Este o Românie care iese din amorțeala Răsăritului și se îndreaptă grăbită spre Europa progresului, o Românie cu pașii nesiguri, dar care gesticulează exuberant, însuflețită de un entuziasm copilăresc.

Englezul nostru ajunge aici la puțină vreme după ce se stinge vacarmul revoluției de la Ploiești, pe care o pomenește în câteva rânduri.

Este un obișnuit al Teatrului Național — unde tânărul republican Caragiale funcționează ca sufleur — și se lasă prins în vâltoarea carnavalurilor și a încăierărilor de galerie.

Înregistrează spectacolul grotesc al duelurilor între spadasinii de ocazie care se luptă pentru o birjă de față cu damele.

Contemplă forfota amploaiaților și ofițerimii mărunte care-și zăngăne săbiile la promenadă pe caldarâmul plin de gropi.

Se răcorește cu o bere în grădinile de vară, vrăjit de muzica lăutarilor, cot la cot cu vreun jupân Dumitrache.

Se amestecă în zarva și mulțimea de la târgul Moșilor.

Admiră caleașca principelui Carol și a principesei Elisabeta la Șosea.

Și, desigur, petrece o noapte la stabilimentul central din Ploiești, în atmosfera colbuită și sordidă pe care o știm prea bine din „Grand Hôtel Victoria Română“.

Dincolo de pitorescul burgheziei române care abia lepădase giubeaua și încerca să se deprindă cu straiul nemțesc, descrierile lui J.W. Ozanne alcătuiesc una dintre puținele cărți dedicate de un străin României în secolul al XIX-lea și ne pun în fața ochilor un tablou întreg și precis desenat al țării și oamenilor dinaintea Războiului de Independență.

„Bucureştiul este paradisul negustorilor.

A cui e şareta cu blazon princiar pe uşile minunat lăcuite, cu vizitiu şi rândaş în livrele de fir?

Ale cui sunt panaşele care se-apleacă într-o parte şi-ntr-alta, ai cui sunt aceşti bidivii impunători?

Frumoasa domniţă şi cele două încântătoare însoţitoare gătite după ultima modă a Parisului a cui inimă o înseninează cu zâmbetele lor luminoase?

Toate acestea sunt familia, caii şi lacheii negustorului a cărui prăvălie e împodobită cu o firmă nemurindu-l pe vestitul împărat Traian…

Aşa cum am mai spus, toţi cei care aspiră la un rang nobiliar se folosesc de titlul de prinţ, şi e amuzant să vezi cum aceşti petits boyards şi negustori îi imită pe aristocraţi atunci când merg, la rândul lor, în străinătate.

Într-o zi, la Viena, mi s-a relatat că un mare prinţ valah stătea în acelaşi hotel cu mine.

Căutând să aflu mai multe, am descoperit că era vorba despre un cizmar bogat.“