Tropicul Cancerului este o confesiune de neuitat, poate cea mai onesta carte scrisa vreodata, un text autobiografic al unui autor considerat în America „obscen” si interzis ani în sir.

Recunoscut astazi ca unul dintre romanele cult din literatura americana si una dintre capodoperele clasice ale erotismului, Tropicul Cancerului a aparut initial la Paris în 1934, fiind interzisa mai bine de un sfert de secol peste ocean.

Cartea reprezinta o combinatie dezinhibata de fictiune si biografie, de naratiune si flux liber al constiintei, prezentînd cu dezinvoltura aventurile adesea licentioase ale unui tînar scriitor american exilat în Parisul anilor ’30.

El duce o existenta marginala si precara, învîrtindu-se prin baruri, sali de dans, bordeluri si locurile de adunare ale unei boeme adesea sordide, ale carei excentricitati si excese le înregistreaza într-un stil precis, necrutator si complice-amuzat. Cartea îsi datoreaza renumele limbajului franc si fara perdea, pasiunii cu care îsi traieste naratorul momentele de disperare sau exaltare, precum si paginilor vizionare, poetice, care dau cartii o intensitate halucinanta.

„Exuberanta si vioiciunea din romanul lui Miller sînt atît de izbitoare, de parca toate sticlele de sampanie din lume ar fi fost destupate în acelasi timp si toata stralucirea spiritului ar fi fost dezlantuita în paginile unei singure carti.” (The New York Times Book Review)

„Iata o carte care, daca acest lucru mai e posibil, ne poate aduce înapoi apetitul pentru lucrurile fundamentale.” (Anaïs Nin)

„De o suta de ani si mai bine, lumea noastra e pe moarte. si nimeni, în aceasta ultima suta de ani si mai bine, n-a fost destul de ticnit ca sa puna o bomba în curul lumii si s-o arunce în aer. Lumea putrezeste, murind pe bucatele. Dar are nevoie de acel coup de grâce. Trebuie sfarîmata în bucatele.” (Henry Miller)

„Am facut o întelegere tacita cu mine însumi sa nu schimb un rînd din ce scriu. Nu ma intereseaza sa-mi aduc la perfectiune nici gîndurile, nici faptele. Alaturi de perfectiunea lui Turgheniev, eu pun perfectiunea lui Dostoievski. (Exista ceva mai desavîrsit decît Sotul etern?) Aici, deci, în unul si acelasi mediu, avem doua feluri de perfectiune. Dar în scrisorile lui Van Gogh este o perfectiune care trece cu mult peste fiecare din cele doua. Este triumful individului asupra artei.” (Henry Miller)