Amintiri de toate culorile napadesc inima si picteaza, in nuante de umor tandru-amarui si durere ascutita, lumea exilului: duioasa, grotesca, dezvrajita.

Dar cand toate drumurile par infundate, o usa blindata se deschide, totusi, spre vis.

Chiar asa... cine si-ar fi inchipuit?!

Ada d’Albon, actriță româncă de teatru cu o carieră promițătoare între anii 1960 și 1970, nepoată a lui Mihail Sadoveanu, s-a exilat la Paris la începutul anilor 1980.

Acolo, împreună cu soțul său, regizorul Laurențiu Azimioară, a înființat Théâtre de l’Orme în 2002.

Povestea ei se înfiripă între casa anilor fericiți, cu cascadele de flori, din fostul cartier Uranus și balconul cât o gheretă din Paris, îngropat și el în flori, unde, sub o tufă de crizanteme galbene, așteaptă urnele cu cenușa fără țară a părinților; între pasiunea devoratoare pentru teatru, cu sensul deplin pe care i-l oferă scena și fracturile destinului căznit al unor artiști români exilați în Franța; între Parisul hâd, cu o fereastră de la care nu se vede nimic și Saint-Pierre-Quiberon, unde oceanul îi îmbrățișează mereu însingurările și unde un anume domn Hervé, gingașă epavă umană, îi servește cafeaua dis-de-dimineață, cu eleganța unui mare senior.