Volumele pe care le-am, nu at?t editat, c?t construit bucata cu bucata ?ncep?nd din 1997 sunt carti care gazduiesc multimi, ?n care am ?ncercat sa dau glas celor carora el le fusese retezat, lui Anton Golopentia, Stefaniei Cristescu si multor altora, dar poate mai cu seama sa ostoiesc apasarea care s-a ?ncuibat ?n mine ?n anii de demult si a tacut ?ndelung, nestiind cum sa iasa, sub ce forma, adresata cui.

Apasarea aceasta nu dispare. Calea spre oameni a cartilor e sinuoasa, nu multi le citesc, putine librarii le v?nd ?n Bucuresti, ?n restul tarii. si totusi, daca ma g?ndesc, cei si cele care vor face politica sau vor lucra ?n cultura ?n Rom?nia ar trebui sa ia act de dezacordul dintre dorinta de a fi utile a generatiilor care se tot ridica la noi si raspunsul pe care li-l dau institutiile noastre de stat.

?n fond, despre asta este vorba.

Cum se poate iesi cu adevarat si deplin din indiferenta cu care o tara sugruma ?n cetatenii ei ce au frumos si puternic si tinereste ?ncrezator? Cum putem face ca legile junglei sa nu fie transformate ?n metabolism civic?

Sanda Golopentia

Text clape

Clapa I

Copilariile noastre palide... Copilarii de dupa al Doilea Razboi Mondial. Prinse ?n lupta surda de exterminare a unei ?ntregi generatii de intelectuali, oameni de cultura si politici, care a reprezentat, ?n felul ei, un razboi civil implicit.

Intelectualii erau parintii nostri. Razboiul era purtat de stat, prin securisti ghidati de consilieri sovietici: oamenii erau filati, arestati, torturati, suprimati.

Ne-am grabit sa le uitam, sa iesim din ele. ?Noi n-am avut copilarie?, glumeam ?n raspar pe c?nd eram studenti, cit?nd ironic un vers propagandistic care ni se potrivea. Triste sau doar monotone, copilariile noastre au trecut, s-au dus, au apus. Am crescut, le-am lepadat orb, cum ?si leapada pielea serpii.

Din c?nd ?n c?nd, am stiut, pe c?nd ?i aveam l?nga noi, tristetea de fond a parintilor nostri. Dintr-o privire, o paloare, privindu-i ?mbracati ?n haine mereu mai uzate, ?nhamati ?n griji mereu mai mari si mai fara iesire.

Despre tristetea aceasta vorbesc, fara s-o stie, urmaritorii nostri. De c?teva ori, mi s-a parut chiar ca, pentru o clipa, au ?ntrezarit-o p?na si ei. Grabindu-se s-o uite, concentr?ndu-se sa-i conduca cu pas sigur spre ?nchisori pe cei care le erau dati ?n seama.

Clapa II

Rezultatul anilor de care e vorba ?n rapoartele de filaj si al anilor care le-au urmat, asemanatori ?n multe privinte, e ca am crescut singuratici, fara poftele simple si lacome, vitale ale v?rstelor dint?i. Fara sentimentul ca ni se cuvin clipele vesele obisnuite si bucuriile explicite la ?ndem?na tuturor. Am ?nvatat sa ne bucuram homeopatic si sa nu ne miram de multe.