Istoria unui imperiu de o mie de ani și amprenta puterii la feminin.

Palate și mănăstiri, strălucire și austeritate, dezbinări, iubiri și viclenie, războinici și patriarhi, trădări, ceremoniale de curte și mirese alese, mătăsuri, catifele, brocarturi și foșnet de intrigi.

O reformulare curajoasă a modului în care percepem prezența împărăteselor care au modelat secole prin stăruința lor înțeleaptă, prin impunerea suveranității imperiale cu pricepere nebănuită și, mai des decât ne-am închipui, prin strategii nemiloase, salvând Bizanțul de la o artă pur simbolică și decorativă și redându-i lumea sa complexă, nesupusă și profund religioasă.

Deși au ajuns să obțină puterea totală în cadrul dinastiilor bizantine prin căsătorie, toate aceste împărătese au continuat să poarte purpura imperială și să exercite puterea.

Ținând seama de greutatea și întinderea rolurilor lor, influența exercitată de Irina, Eufrosina și Teodora a fost neobișnuită.

În Bizanțul secolelor al VIII-lea și al IX-lea, toate femeile, chiar și cele din vârful ierarhiei sociale, erau constrânse de aceleași definiții care făceau comportamentul lor acceptabil, bun sau vrednic de laudă. Orbirea unui fiu, ca să luăm un exemplu extrem, este un fapt intolerabil.

Și totuși, Carol cel Pleșuv a procedat la fel ca Irina și a supraviețuit condamnării teologice (și poate și sociale).

Așadar, există situații în care pot fi acceptate și gesturile cele mai „nefirești“.

Iar aici descoperim un indiciu despre coincidența anormală dintre normele sociale și situațiile ieșite din comun, care ar putea să explice în ce fel cele trei împărătese și-au atins țelurile și au reușit să evadeze din sferele lor de operare obișnuite.o putere colosală singure, de la Constantinopol – Regina Cetăților, anihilându-și adversarii fără ezitare prin abile acțiuni diplomatice, pregătite pentru împărați din lumea largă, papi și califi, dar și pentru mai-marii familiilor lor.

Și au reușit, cu inteligență și fără scrupule, să pună capăt iconoclasmului official și să redea icoanelor locul lor de adorație din Biserica răsăriteană, schimbând profund, în același timp, cursul istoriei, al Bizanțului, al Islamului și al întregului Apus.

Autor

Judith Herrin este istoric britanic, profesor de studii bizantine și de Antichitate târzie la Princeton University și King’s College. A studiat istoria la Cambridge University și a obținut doctoratul la Birmingham University.

A participat în calitate de arheolog la lucrările desfășurate în siturile de la Atena și Istanbul.

Este autoarea unor lucrări fundamentale despre perioada bizantină și a Evului Mediu european timpuriu, punând în dezbatere rolul jucat de creștinism în acest context.