Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa apare într-o noua traducere, împreuna cu prefata dedicata metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, precum si cu doua fragmente inedite si câteva poeme cuprinse în asa-numitul „Cantonier al Casei Salina“.„Draga Enrico, în mapa de piele vei gasi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. [...] Mi se pare ca prezinta un oarecare interes, pentru ca se refera la un nobil sicilian într-un moment de criza (ceea ce nu înseamna doar cea din 1860), felul în care el reactioneaza la aceasta criza si cum se accentueaza decaderea familiei sale pâna la risipirea ei aproape totala; toate astea vazute dinauntru cu o oarecare participare a autorului si fara nici o ranchiuna.
[...] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte si dintotdeauna. Cred ca totul este impregnat de o proprie poezie melancolica. [...] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important si aproape ca este cheia romanului.“ (Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Scrisoare catre Enrico Merlo di Tagliavia)
Ghepardul e o carte singulara, mai întâi fiindca poate fi socotita unica opera a scriitorului, cele câteva nuvele, eseuri si fragmente autobiografice rezistând doar cu greu în fata ei.
Apoi, fiindca a avut un destin singular: respins rând pe rând de câteva mari edituri italiene, romanul lui Lampedusa a fost publicat de editura Feltrinelli în 1958, la un an dupa moartea autorului, datorita exceptionalei intuitii a scriitorului Giorgio Bassani, consilier al editurii; Ghepardul a cunoscut un succes fulgerator (amplificat de ecranizarea de referinta a lui Luchino Visconti, din 1963), fiind încununat cu Premiul Strega – caz unic, în istoria literaturii italiene, de acordare postuma a unui premiu.
În sfârsit, si poate în primul rând, fiindca a reusit, cum nu mai reusisera decât putine romane pâna atunci, sa învaluie declinul unei familii si al unei întregi lumi în lumina ironic-melancolica a unui farmec dureros, punând mereu în ecuatie propria noastra conditie de oameni moderni fascinati de crepuscul.
