Iocari Serio. Stiinta si arta în gîndirea Renasterii
Ioan Petru Culianu scrutează partea esoterică a Renaşterii, Cabala creştină şi mistica neoplatonică înflorite în Italia secolului al XV-lea, construcţii speculative solidare cu ştiinţele oculte ale Evului Mediu.
Gîndirii renascentiste îi este specifică o „cunoaştere fantasmatică” pe care o pun în evidenţă tratatele de magie, astrologie sau filozofie analizate.
Graţia şi melancolia jocului intelectual, magic sau alchimic, îndelungata străduinţă a lui Ficino de a-şi întoarce sufletul către Dumnezeu, cunoaşterea lui geamănă cu iluminarea – toate au un relief unic în Iocari serio, studiu de istorie a ideilor religioase, dar şi evocare simpatetică a figurilor din „teatrul de umbre” al Florenţei medicee.
„A juca jocul lumii, ludus globi, iată poate cea mai potrivită expresie a proiectului filozofic al Renaşterii; dar a-l juca serios, iocari serio – cu vorbele lui Marsilio Ficino –, într-un fel bine cumpănit şi chibzuit.
Jocul în Renaştere este o atitudine iniţiatică, un simbol ambiguu, melancolic prin excelenţă, deopotrivă însă şi exaltant.
E folosit în general spre a indica stăpînirea unei discipline deosebit de dificile precum alchimia, sau Arta prin excelenţă, magia.
Nicolaus Cusanus îl introduce într-un sistem pedagogic şi exegetic tipic creştin, în vreme ce Ficino îl aplică mai ales studiului însuşi al filozofiei, care este o doctrină pătimită, pentru că este trăită...”
(Ioan Petru Culianu)