„Fiul meu este un corp plutitor într-o apă neagră, el bate la uşă, nu vrea să mă deranjeze, merge în vîrful picioarelor, lipit de pereţi, ocupă atît de puţin spaţiu, încît îmi vine să-l leg de scaun şi să-l hrănesc forţat, el mă îmbrăţişează uneori, iar eu nu-l strîng prea tare, pentru că mi-e teamă să nu-l sparg în bucăţi.

Fiul meu este de sticlă şi îl admir în tăcere, pentru că s-a întors la mine, deşi nimeni din lumea asta împuţită şi coclită n-a crezut că acest pui de jidan căcăcios şi încăpăţînat va putea supravieţui.”

„Am dat să mă ridic, dar îmi era imposibil.

– Fir-ar să fie, am uitat să mă prezint! Steinhardt!

S-a aplecat, mi-a întins mîna, a ezitat, apoi şi-a retras-o.

– Nu puteţi să vă mişcaţi. V-a lovit o maşină. Mergeam spre casă şi mi-a părut că am auzit ceva în spatele meu. Nu ştiu, Dumnezeu m-a făcut să întorc capul! Adică nu doar să întorc capul, a fost mai mult. Am mers un colţ înapoi şi v-am găsit aici, pe drum. Vă amintiţi ceva?”

„Unii băieţi din mănăstire aveau îndatorirea de a «ţîpa» mîncare la porci. Ca să ducă resturile de la bucătărie pînă la porci era ceva drum, aşa că foloseau un cărucior, în care transportau un bidon de plastic mare, de 60 de litri, plin cu resturi. Se întîmpla uneori ca peste lături să fie aruncate şi nişte prăjituri care poate se întăriseră sau rînceziseră prin cămară.

Eu şi părintele Nicolae treceam într-o zi pe acolo, pe lîngă cei care transportau bidonul, iar părintele s-a oprit şi le-a zis:

– Vedeţi cum plutesc prăjiturile acelea?

Credeţi-mă, cînd am fost la puşcărie, dacă ne-ar fi dat în ziua de Paşte asemenea mîncare cum daţi voi acum la porci… Păi, porcii ăştia sînt nişte boieri, mănîncă ciorbă cu prăjituri plutind pe deasupra… Aoleu şi vai!”

Pe data de 29 iulie 1912, la Bucureşti, s-a născut Nicu-Aureliu Steinhardt (N. Steinhardt), fiul lui Oscar şi al Antoanetei Steinhardt. Tatăl, inginer, a făcut studii în Elveţia, unde a fost coleg cu Albert Einstein, iar mama era înrudită cu marele psihanalist Sigmund Freud, pe care Steinhardt l-a şi întîlnit de două ori. Copilăria şi-a petrecut-o în comuna Pantelimon şi, cu toate că provenea dintr-o familie de evrei, a fost atras de mic de tradiţiile creştine. Cea mai mare pasiune a lui a fost însă lectura, pasiune care nu l-a părăsit pînă la sfîrşitul vieţii.

Deşi a terminat Facultatea de Drept şi a devenit doctor în drept, atenţia lui s-a îndreptat mereu spre domeniul literelor. A fost membru al cenaclului „Sburătorul”, condus de E. Lovinescu, în 1934 a debutat cu volumul În genul… tinerilor, iar din 1936 a început să scrie pentru Revista Fundaţiilor Regale, colaborare care a încetat în 1940, din cauza unei acţiuni de „purificare etnică“.

La începutul anului 1960 a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat şi a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. A urmat infernul din închisorile comuniste, însă, la Jilava, a fost botezat întru ortodoxie de ieromonahul Mina Dobzeu. Din 1964, cînd a ieşit din închisoare, a locuit împreună cu tatăl său într-o garsonieră din Bucureşti, cîştigîndu-şi traiul ca muncitor necalificat.

În toată această perioadă s-a dedicat lecturii şi scrisului, iar în 1972 a definitivat prima variantă a capodoperei sale, Jurnalul fericirii, manuscris confiscat în două rînduri de Securitate.

În 1980 a fost primit în rîndul monahilor de la Mănăstirea Rohia din Maramureş, unde a pus bazele unei mari biblioteci. Tot aici s-a stins din viaţă pe data de 30 martie 1989, lăsînd în urmă o operă impresionantă şi o moştenire culturală nepreţuită.