„Am simtit ca, daca nu voi încerca sa descriu tot ce vad, tot ce traiesc, tot ce înteleg (ceea ce nu puteam face decât în proza), realitatea care ma înconjoara îmi va intra fara sa ma întrebe în poeme, cu amanuntele ei sordide, întâmplarile ei promiscue, personajele ei duplicitare si sensurile ei maculatoare.

Si nu-mi era greu sa-mi închipui poemele cufundându-se ca niste corabii de hârtie în care s-ar încarca minereu de fier.

Am avut întotdeauna convingerea ca, în pofida imaterialitatii ei, poezia poate deveni oricând o redutabila arma, dar niciodata o buna unealta de facut curatenie. Iar eu aveam nevoie sa ma curat de toate reziduurile pe care istoria si viata nu încetau sa le depuna în mine, aveam nevoie sa le desert în fiecare seara în pagina, pentru ca a doua zi sa poata fi depuse altele, fara pericolul de a ma îneca în mâlurile lor contagioase.

Era un fel de a repeta — ca în taina botezului – «Ma lepad de Satana», sugerând realitatii sa se lepede la rândul ei.“

(Ana BLANDIANA)

Exista atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare ca unele dintre ele pot sa treaca uneori drept realitate.

Realitatea însasi îsi largeste câteodata cu aroganta hotarele si atunci zonele încarcate ramân – pentru ani, decenii si chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenta incerta.

Apoi, prin cine stie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obisnuita a timpu¬lui, dubla lor natura îsi estompeaza de la sine una dintre laturi si fâsia echivoca recade într-o parte sau în alta a hotarului, însotita numai de uimirea ca a putut altadata parea altfel.

Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfatisare mai plina de semnificatii a acestuia. La urma urmei, a-ti imagina înseamna a-ti aminti.