Castele de furie este romanul de debut al lui Alessandro Baricco.
Titlul original, Castelli di rabbia, trimite la expresia castelli di sabbia (castele de nisip).
Subtila aliteratie nu e întâmplatoare: ea sugereaza deopotriva frenezia si zadarnicia visurilor pe care vor sa le transpuna în viata eroii cartii – o soarta ce se regaseste în mai toate întreprinderile omenesti.
Suntem în Anglia victoriana, în oraselul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea.
Civilizatia industriala se afla în plin triumf si aprinde imaginatia oamenilor.
Totul pare posibil, e de ajuns sa doresti cu putere, sa doresti si sa visezi.
Iar eroii lui Alessandro Baricco – domnul Rail, sau Pekisch, sau Hector Horeau –, cuprinsi de frenezia epocii, viseaza nestingherit: viseaza locomotive si cai ferate care nu duc nicaieri, tevi prin care sunetul se poate transmite la distanta ca si cum ar curge, palate de otel si sticla care sterg deosebirea dintre afara si înauntru.
Numai vietile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiasi elan, ele ramân facute din petice parca, din întâmplarile marunte petrecute în oraselul pe care zadarnic l-am cauta pe harta.
Între ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail sotiei sale Jun înainte sa se întoarca din calatorii, repetitiile fanfarei si „umanofonului“ lui Pekisch, povestea vaduvei Abegg, care „nu era cu adevarat vaduva“.
Lumea lui Baricco este lumea dintotdeauna si de pretutindeni, o lume frematând de viata, pe care autorul o pune în scena cu o bucurie a povestirii rareori întâlnita în vremea noastra grabita.
E lumea unui mare scriitor, care crede ca „a scrie este un gest vechi, artizanal si individual“.