Teologia. Integrala publicisticii religioase
Timp de douazeci de ani, Nae Ionescu a expus de la inaltimea catedrei o filozofie crestina cu radacini adanc infipte in traditia ortodoxa: o logica static-realista, iesita din realitatile spirituale rasaritene, o metafizica restaurata in demnitatea ei dintai si o gnoseologie de cea mai pura extractie patristica, in care sunt exprimate in limbaj modern dionisienele trepte ale cunoasterii, de la cea rationala, catafatica si apofatica, pana la cea suprarationala, a participarii mistice.Caci Nae Ionescu este un theo-log in sensul cel mai riguros al termenului, de vorbitor despre cele dumnezeiesti; nu de pe pozitiile oficiale ale unei ierarhii constituite, ci in aceeasi masura in care orice ins afiliat autoritatii harismatice, in traditia ortodoxa, este theo-log pentru ca este theo-didact: invatat direct de Dumnezeu.
Teologia lui Nae Ionescu nu trebuie cautata insa in prelegerile universitare; nu-i putem cere logicianului Nae Ionescu incalcarea domeniilor: acelea sunt cursuri de filozofie, fie ea copios inspirata de teologia ortodoxa, nu de teologie.
Aceasta din urma poate fi insa regasita in publicistica religioasa; cat de coerenta si de riguros ortodoxa este aceasta teologie putem vedea doar in prezenta totalitatii (sistematizate) a acestei publicistici.
Si aceasta este menirea editiei de fata.
In publicistica sa religioasa, Nae Ionescu rupe cu totul cu pietismul, psihologismul si utopiile intelectuale ale secolului XIX, ancorand de-a dreptul in Traditie, cu mult inainte ca exigenta ancorarii in Traditie sa devina o cerinta expresa in teologia ortodoxa a secolului XX.
In articolele religioase, Nae Ionescu recupereaza realismul metafizic, dogmatic si sacramental al Sfintilor Parinti intr-un limbaj si cu o argumentare de o izbitoare modernitate fara ca, in acelasi timp, sa afecteze ceva din rigoarea dogmatica, canonica si ecleziologica a teologiei ortodoxe.
Meritul lui Nae Ionescu (1890–1940) ca adevarat - si singular - precursor al teologiei romanesti neopatristice nu poate fi tagaduit. Dupa el au venit Nichifor Crainic (1889–1972), care in anii ’20 practica un crestinism rural, cu ceva iz samanatorist, preotul profesor Ioan Coman (1902–1987), Teodor Popescu (1893–1973) si preotul profesor Dumitru Staniloae (1903–1993), marele teolog neopatristic, care incepe sa publice dupa 1938, cand Nae Ionescu era, practic, la capatul vietii.
Poate a venit, in sfarsit, vremea ca Biserica romaneasca sa primeasca in randul co-liturghisitorilor sai si pe acest adevarat barbat apostolic al sau, iar cartea de fata e cel mai bun argument.
Dora Mezdrea