Operele literar-filosofice ale lui Walter Benjamin (1892–1940) se numără printre cele mai discret influente lucrări din epoca postbelică, deși abia după moartea sa și-a dobândit, în afara Germaniei natale, acea faimă și valoare pe care puțini i le-au recunoscut în timpul vieții.

În prezent, se consideră că a avut una dintre cele mai pătrunzătoare și mai originale minți ale culturii central-europene decimate de naziști.

Iluminări conține două dintre cele mai cunoscute eseuri ale sale, „Opera de artă în epoca reproducerii mecanice“ și „Afinitățile elective de Goethe“, precum și altele despre arta traducerii, Friedrich Hölderlin, arta povestirii, Baudelaire, Proust sau Karl Kraus, oferind cea mai bună modalitate de a pătrunde gândirea originală a lui Walter Benjamin.

Iar introducerea stimulativă a lui Hannah Arendt dezvăluie modul în care viața și opera sa constituie o prismă prin care se răsfrânge realitatea timpului său, dovedind în cele din urmă existența la Benjamin a unei rare capacități de a gândi poetic, fără a fi însă nici poet, nici filosof.

„Ceea ce ghidează gândirea poetică a lui Benjamin este convingerea că, deși ceea ce este viu este supus distrugerii timpului, procesul de descompunere este în același timp un proces de cristalizare, că în adâncul mării, unde se scufundă și se dizolvă ceea ce a fost viu cândva, unele lucruri supraviețuiesc în noi forme cristalizate ce rămân imune în fața stihiilor, așteptându-l doar pe culegătorul de perle ce se va scufunda într o bună zi la ele și le va aduce în lumea celor vii — sub forma unor «fragmente de gânduri», ceva «prețios și straniu», poate chiar ca niște Urphänomene eterne.“

Hannah Arendt