Primul monolog al tragediei ne arata disperarea batranului savant Faust, caruia stiinta rational-academica nu i-a putut potoli setea de Absolut.

Faust vrea mai mult, iar pactul cu Mefisto si da posibilitatea sa porneasca, intinerit si neingradit de timp si spatiu, in cautarea cunoasterii, dar si a fericirii. Panorama pe care ne-o desfasoara in fata ochilor aceasta calatorie este unica in literatura europeana

Faust ramane un nomad care nu-si poate gasi un loc statornic in nici o forma de viata, fie ca e vorba de stiinta, dragoste, arta sau sfera sociala si politica. In cautarea sa omeneasca, el este ironizat si subminat de Mefisto, spiritul diabolic negator si destructiv, a carui abilitate este insa in ultima instanta neputincioasa in fata puterii iubirii si a iertarii.

Dar Mefisto are rolul sau in constructia dramatica, rol care poate fi parafrazat printr-o reprezentare din teoria goetheana a culorilor: lumina are nevoie de intuneric, pentru a da nastere culorii. In spatiul intermediar si impur al culorii se desfasoara ceea ce Puskin a numit o Iliada a vietii moderne.